Preşedintele Klaus Iohannis a transmis, vineri, Parlamentului, spre reexaminare, legea care modifică Codul Muncii, dând posibilitatea angajatorilor să suspende contractele de muncă pe durata stării de urgenţă, şi care instituie unele măsuri sociale. Şeful statului consideră că ”soluţia legislativă este de natură să conducă la probleme în aplicare şi să inducă o reală confuzie”.
Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii şi pentru reglementarea unor măsuri de protecţie socială instituie dispoziţii privind suspendarea contractelor individuale de muncă pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, pentru perioada ulterioară încetării acestora fiind prevăzute şi măsuri de protecţie socială a salariaţilor afectaţi de întreruperea sau reducerea temporară a activităţii angajatorului.
Prezentăm integral cererea de reexaminare transmisă Parlaentului de şeful statului:
31 octombrie - Maratonul de Educație Financiară
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
”1. Prin art. I pct. 1 din legea supusă reexaminării se completează alin (1) al art. 52 din Codul muncii cu o nouă situaţie, prevăzută la lit. f), în care angajatorul poate suspenda un contract individual de muncă, respectiv ca urmare a „decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată”. Totodată, prin art. I pct. 2 din aceeaşi lege, se stabilesc măsuri de protecţie socială aplicabile salariaţilor al căror contract individual de muncă va fi suspendat ca urmare a acestei noi ipoteze legislative. În opinia noastră, soluţia legislativă reglementată la art. I este de natură să conducă la probleme în aplicare, dar şi să inducă o reală confuzie pentru destinatarii normelor.
Astfel, potrivit expunerii de motive, intervenţia legislativă urmăreşte să răspundă unei probleme de natură socială pe care iniţiatorii o indică drept fundament al măsurilor adoptate în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, respectiv faptul că „mulţi angajatori au constatat că nu au text legal care să le permită reducerea activităţii pentru această perioadă, astfel încât angajaţii lor să fie protejaţi”. Or, în opinia noastră, amendarea Codului muncii ar trebui să reprezinte o măsură cu un orizont mai mare de timp decât actuala stare de urgenţă, aspect ce implică necesitatea unei evaluări preliminare, o analiză de fond a nevoilor sociale şi a limitelor de intervenţie a statului în relaţia contractuală angajat-angajator, care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă.
Din această perspectivă, problemele conjuncturale ar trebui să fie rezolvate, datorită caracterului extraordinar, prin măsuri legislative derogatorii de la cadrul general în materie de raporturi de muncă, şi nu modificări de fond ale acestuia, mai ales în lipsa unor dezbateri la care să participe o sferă cât mai largă de actori sociali, cărora, în final, norma juridică li se adresează. În acest mod, s-ar putea ajunge la un cadru legislativ suplu care ar răspunde nu numai actualei situaţii – pentru care există deja reglementări, asupra cărora Parlamentul ar putea interveni în cadrul legilor de aprobare a ordonanţelor de urgenţă deja adoptate de Guvern, aflate în diverse stadii legislative pe agenda celor două Camere ale Parlamentului - ci şi eventualelor evenimente neprevăzute ce ar impune instituirea unor măsuri excepţionale.
Pe de altă parte, apreciem că norma de la art. I pct. 1 din legea supusă reexaminării, fiind una cu caracter general aplicabil, ar trebui să respecte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii. Astfel, reglementarea suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pe durata unei măsuri excepţionale dintre cele prevăzute la art. 93 din Constituţie, ar trebui astfel concepută încât aceasta să nu se suprapună cu ipoteza generală de la art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în caz contrar noua reglementare fiind inutilă.
De asemenea, în lipsa unei circumstanţieri a cazului nou-introdus, nu se poate face distincţie între ipoteza prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. c) şi cea nou-introdusă la lit. f) din Codul muncii, prima dintre acestea, prin caracterul ei general, apărând ca acoperitoare şi pentru cea de-a doua. În acest sens, semnalăm că, potrivit datelor comunicate public de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, la data de 10 aprilie a.c., spre exemplu, din cele peste 1 milion de contracte suspendate în economie pentru motive asociate stării de urgenţă, un procent de 86% reprezentau suspendări în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevede că un contract individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similar.
În plus, reanalizarea conţinutului normei în discuţie ar presupune şi stabilirea unei legături directe cu măsurile dispuse ca efect al decretării uneia dintre aceste stări excepţionale, precum şi cu întinderea teritorială a acesteia. În caz contrar, s-ar putea interpreta că pot fi suspendate contractele individuale de muncă din iniţiativa angajatorului în orice unitate administrativ-teritorială, sub diverse pretexte, deşi starea de urgenţă a fost decretată numai pentru o anumită unitate administrativ-teritorială, ceea ce ar afecta echilibrul raporturilor de muncă şi, implicit, salariaţii.
Măsurile instituite prin art. I pct. 2 din legea supusă reexaminării şi care propune introducerea unui nou articol, art. 531 în Codul muncii reprezintă, în realitate, o reluare ad litteram a soluţiilor legislative cuprinse în art. XI-XIII din OUG nr. 30/2020, modificată şi completată prin OUG nr. 32/2020 - norme concepute a oferi soluţii şi a produce efecte strict în contextul stării de urgenţă instituită prin Decretul nr. 195/2020 şi prelungită prin Decretul nr. 240/2020. Acest aspect conduce la existenţa unui paralelism legislativ, susceptibil, la rândul său, de a crea confuzie în rândul destinatarilor normelor, ceea ce contravine şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.
Din această perspectivă, legiuitorul ar fi trebuit să dea eficienţă dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţii ce prevăd că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative. În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, inclusiv în cazul în care reglementări din aceeaşi materie sunt dispersate în legislaţia în vigoare.
Subliniem că, la data adoptării legii a cărei reexaminare se solicită, Parlamentul era deja sesizat atât cu proiectul legii de aprobare a OUG nr. 30/2020, cât şi cu proiectul de lege privind aprobarea OUG nr. 32/2020 ce aduce modificări şi completări OUG nr. 30/2020. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 74 din Regulamentul Senatului, respectiv art. 68 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, la nivelul fiecăreia dintre cele două Camere exista obligaţia ca proiectele de lege şi propunerile legislative, inclusiv ordonanţele de urgenţă, cu acelaşi obiect de reglementare să fie analizate împreună, comisia sesizată în fond întocmind un singur raport pentru ipoteza admiterii.
2. Prin art. III şi IV din legea transmisă la promulgare se instituie măsuri ce vizează inclusiv contractele individuale de muncă ce au fost suspendate ca urmare a efectelor pandemiei COVID-19 în temeiul actualului art. 52 alin. 1 lit. c) din Codul muncii.
În primul rând, în măsura în care legiuitorul a intenţionat ca de aceste măsuri de protecţie socială să beneficieze salariaţii ori de câte ori va fi instituită sau prelungită starea de urgenţă/starea de asediu, apreciem că normele ar fi trebuit inserate în cuprinsul normelor generale ce reglementează raporturile de muncă, respectiv în cuprinsul art. I din legea supusă reexaminării şi nu ca dispoziţii plasate în afara Codului muncii.
În al doilea rând, considerăm că orice intervenţie asupra cadrului general în materia raporturilor de muncă ar trebui să aibă în vedere inclusiv criteriul proporţionalităţii, precum şi nevoia unui echilibru just şi echitabil între drepturile angajatorilor şi cele ale angajaţilor.
Astfel, soluţia normativă stabilită la art. III, conform căreia „angajatorii pot dispune gradual alte măsuri pentru reducerea activităţii sau a întreruperii activităţii, după caz”, este lipsită de orice menţiuni care să indice aplicabilitatea strict pe perioada decretării stării de asediu sau a stării de urgenţă.
În aceste condiţii, dispoziţiile echivalează cu instituirea unui drept absolut, general aplicabil, al angajatorului de a dispune unilateral în cadrul raporturilor de muncă atunci când, indiferent de motive, decide reducerea sau întreruperea activităţii. Soluţia face abstracţie, pe fond, de alte dispoziţii ale Codului muncii precum cele referitoare la dreptul la negocieri individuale şi/sau colective, la dreptul de informare şi consultare reciprocă a participanţilor la raporturile de muncă, ori la aplicarea principiului consensualităţii în relaţiile de muncă, modalitatea de formulare nepermiţând o integrare corespunzătoare în ansamblul Legii nr. 53/2003.
Art. IV al legii transmise la promulgare dispune cu privire la obligaţia angajatorilor beneficiari ai măsurilor de protecţie socială finanţate din bugetul asigurărilor sociale de şomaj de a nu desfiinţa „locurile de muncă ocupate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) sau f) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe o perioadă cel puţin egală cu perioada suspendării pentru care au beneficiat de plata indemnizaţiilor din bugetul asigurărilor sociale de şomaj”.
Apreciem că instituirea unei astfel de soluţii legislative fără circumstanţieri şi, mai ales, fără indicarea efectelor în caz de încălcare a obligaţiei de către angajator conduce la ineficienţa normei, poate antrena costuri suplimentare pentru angajat (care, ar putea fi obligat să se adreseze instanţei pentru reintegrare sau acordarea unor despăgubiri) şi este susceptibilă de interpretări. Astfel, spre exemplu, nu este clar în ce măsură dispoziţia s-ar putea aplica în mod corespunzător angajatorilor intraţi în insolvenţă sau dacă interdicţia include în egală măsură postul şi funcţia persoanei ori care este regimul juridic aplicabil pentru control şi sancţionare în caz de neconformare.
Faţă de argumentele expuse mai sus şi având în vedere competenţa legislativă exclusivă a Parlamentului, vă solicităm reexaminarea Legii pentru completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii şi pentru reglementarea unor măsuri de protecţie social”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
