Se întâmplă să nu ieşi de prea multe ori din ţară, poate nici măcar din oraşul în care ai locuit în ultimii 21 de ani. Dar şi atunci când ieşi şi ajungi în Israel, toţi îţi scriu pe Facebook să te rogi pentru ei şi, mai ales, să nu uiţi să le aduci magneţi de frigider. Nu am uitat să aduc acasă magneţi, dar recunosc că nu m-am grăbit cu rugăciunile. Ţara Sfântă este impresionantă, însă nu prin îngrămădeala de la Zidul Plângerii unde pozele de pe smartphone-uri au înlocuit fotografiile printate ale celor dragi sau prin diversitatea cultelor religioase şi implicit a bisericilor, ci prin modul în care istoria ţării a fost conservată într-un fel sau altul, fără a pune piedici modernizării. Dacă în Ierusalim am trecut treptat prin istorie - şi prin vechile tuneluri ce erau folosite odinioară drept reţea de canalizare - şi am savurat cel mai bun falafel pe care l-am mâncat vreodată, în Tel Aviv m-am împrietenit cu toate pisicile pe care le-am întâlnit, am văzut arta underground în ilegalitatea graffitilor şi, îmbrăcată bine cu un pulover gros, obişnuită cu frigul din Bucureşti, i-am privit pe israelieni făcând plajă în costum de baie la început de noiembrie.
De prin Ierusalim: sfinţirea smartphone-ului şi falafelul din piaţă
Printre primele locuri pe care le-am vizitat a fost Zidul Plângerii din Oraşul Vechi din Ierusalim, considerat loc sacru, fiind tot ce a mai rămas din al doilea templu al lui Solomon. Zeci de oameni se opresc pentru a atinge zidul şi a se ruga şi pentru a lăsa bileţele cu dorinţele şi rugăciunile lor. Cei mai credincioşi merg mai departe şi, renunţând la pozele printate ale celor dragi pe care le-ar fi putut purta în portofel, îşi scot telefoanele mobile din buzunare şi le lipesc de blocurile de piatră. Zidul lung continuă, însă, şi în subteran, unde se găsesc aceleaşi bileţele cu rugăciuni puse de credincioşi.
Spaţiul larg din faţa peretului este separat printr-un gard. În partea dreaptă au acces doar femeile, care, aşezate pe scaune din plastic alb, cu cărticele de rugăciuni în mână, se roagă şi plâng. Într-un puternic contrast, pe partea cealaltă a gardului se aud cântece, râsete şi chiote, se aruncă cu bomboane şi se aplaudă. Aflăm curând că are loc un Bar Mitzvah, ceremonie evreiască prin care este sărbătorită trecerea la maturitate a băieţilor de 13 ani.
Impresionante sunt şi ruinele Oraşului Vechi văzute de pe Muntele Măslinilor.
Dar dincolo de istoria sfântă a oraşului Ierusalim purtată prin Via Dolorosa, unde cei puternici pot duce o curce mare de lemn pe acelaşi drum pe care a purtat-o Hristos în urmă cu peste două mii de ani, şi Grădina Ghetsimani de la poalele Dealului Măslinilor, ruinele Oraşului Vechi şi legendele Oraşului lui David, se află Piaţa Mahane Yehuda, un adevărat rai pentru gurmanzi: fructe şi legume, mirodenii, o diversitate de dulciuri, bomboane, acadele, ciocolată, produse de patiserie – curcubeu pe cerul gurii. Mai găseşti sucuri naturale cu diferite arome, plăcintă cu brânză şi spanac ce ţi se topeşte în gură şi îngheţată, precum şi diverse creme care îţi desfundă nasul sau îţi alungă durerea de oase. Piaţa este, însă, una modernă, găsindu-se astfel şi cafenele şi restaurante.
Ne-am plimbat printre standurile de legume şi mirodenii, ascultând strigătele vânzătorilor care mă duceau cu gândul la Piaţa Delfinului din Bucureşti. Piaţa Mahane Yehuda este aglomerată, astfel că este uşor să te pierzi prin mulţimea de oameni. Câte un castron sau o lingură cu fructe uscate, măsline sau seminţe pe care nu le-am mai văzut niciodată mi se întind în faţă: „Taste it, taste it”, strigă negustorii, dar îi ocolesc temătoare. Sunt prea insistenţi.
Cea mai bună parte a fost mâncarea. Nu seminţele şi fructele pe care nu le-am putut recunoaşte, ci falafelul delicios mâncat în drum spre următorul magazin, unde ne aştepta plăcinta cu brânză şi spanac. Cu un bilet de aproximativ 100 de shekeli (în jur de 100 de lei) ce conţinea şase tichete pe care le puteam da la shimb pe produse, am făcut un tur al pieţei mâncând de la magazine diferite falafel, plăcintă, sarmale, produse de patiserie, îngheţată, am băut cafea şi sucuri naturale. Turul s-a încheiat cu un stomac plin, dar cu dorinţa de a mai mânca o porţie de falafel şi câteva cornuleţe cu ciocolată.
De menţionat este şi că israelienii sunt foarte buni negociatori. Nu se sfiesc nici să-ţi vândă o cruciuliţă dintr-un oarecare metal şi să-ţi spună că e din argint:
„Uite, cruciuliţa asta din argint, e frumoasă, nu? 100 de shekeli doar”, îmi spune un vânzător într-o engleză greoaie într-una din zilele petrecute în Ierusalim. „Este din argint”, subliniază el, întorcând cruciuliţa pe toate părţile. Când îl întreb unde este codul din trei cifre specific argintului, se fâstâceşte şi reduce preţul: „50 shekels, lady, I give you this for 50 shekels”.
La pas prin Tel Aviv: graffiti, plajă la început de noiembrie şi multe locuri în care să-ţi pui dorinţe
Tel Aviv, pe de altă parte, este cumva la polul opus, fiind expresia nonconformistă a Orientului Mijlociu. La început de noiembrie, plaja este plină, apa este caldă, iar nisipul este fin. Îmbrăcată cu un pulover gros şi cu blugi, m-am simţit intrusă în peisaj printre oamenii în costume de baie care se bălăceau în Marea Mediterană, însă nu am ezistat să-mi arunc teneşii sub un şezlong şi să intru cu picioarele în apă.
Pentru că pe toată perioada press trip-ului am fost pe „hurry up, we are late”, nu am beneficiat de apa caldă a mării mai mult de 10 minute, aşa că am plecat rapid în turul artei.
Clădirile vechi din cartierul Florentin sunt colorate cu graffiti, fiind forma de expresie a tinerilor artişti underground din Tel Aviv. Pereţii sunt pictaţi pe toate părţile, sunt desene cu roboţi şi baloane, zâne sau desene cu conţinut social. Pe la câte un colţ de clădire se găseşte „real fur corner”, sub forma unui petic de material pufos lipit de zid. Apropo de „fur” (n.r. blană, eng.), pisicile maidaneze din Tel Aviv sunt peste tot. Noroc că „pisi, pisi” este o expresie universală, iar mângâiatul şi scărpinatul este perceput de toate pisicile de orice naţionalitate ar fi, astfel că nu mi-a fost greu să mă împrietenesc cu toate patrupedele întâlnite.
Spre seară am ajuns în partea antică a oraşului Tel Aviv, la Jaffa, pe străzile pe care a mers, în urmă cu mulţi ani, însuşi Napoleon Bonaparte. La intrare suntem întâmpinaţi de Turnul cu Ceas, care a prins o nuanţă maronie. Intrăm în Parcul Abrasha şi ajungem pe Podul Dorinţelor, decorat pe balustrade cu cele 12 zodii. Se spune că, dacă priveşti spre mare ţinând mâna pe semnul tău zodiacal şi îţi pui o dorinţă, aceasta ţi se va îndeplini. Îmi încerc şi eu norocul.
Dacă nu îmi iese cu podul, am aruncat o monedă şi în fântâna cu zodii, poate-poate.
Tot în zona Jaffa am dat de o altă piaţă, mai degrabă un târg cu bijuterii, eşarfe, covoare, sandale din piele colorată sau diverse vechituri. Aceeaşi poveste cu negociatul se repetă şi aici, însă nu toţi suntem atât de pricepuţi să putem obţine trei eşarfe la 100 de shekeli.
„Nu las mai jos, 50 de shekeli o eşarfă, domnişoară, nu, nu”, îmi repetă insistent vânzătorul.
Caşmir sau nu, au fost 50 de shekeli bine investiţi.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
