20 de ani de UE - Vasile Puşcaş, negociator-şef cu UE: „România a aderat la Uniunea Europeană, dar a făcut paşi modeşti pe calea integrării europene. România a fructificat aproximativ 20%-30% din oportunităţile şi şansele pe care le-a generat aderarea”

Vasile Puşcaş, negociatorul-şef al României cu Uniunea Europeană în perioada 2000-2004, rememorează într-un interviu pentru News.ro, la două decenii de la aderarea României la UE, momentele tensionate ale negocierilor şi face o radiografie critică a felului în care România a folosit oportunităţile oferite de statutul de stat membru. El vorbeşte despre momentul în care negocierile au fost în pericol să fie îngheţate, despre opoziţia Olandei şi Finlandei, despre zona euro şi Schengen, fondurile europene, MCV, extinderea UE către Ucraina şi Republica Moldova, războiul din Ucraina, exodul românilor şi lipsa unui proiect de ţară. „România a aderat la Uniunea Europeană, dar a făcut paşi modeşti pe calea integrării europene”, spune Puşcaş, care estimează că ţara a fructificat aproximativ 20%-30% din oportunităţile generate de aderare.

Principalele idei care se desprind din interviu:

• În 2003-2004, negocierile României cu UE au fost, în mai multe rânduri, ameninţate de blocaje, inclusiv printr-o iniţiativă de "îngheţare" a negocierilor în Parlamentul European.

• Opoziţia Olandei şi, în ultima etapă, a Finlandei şi a comisarului european pentru Extindere a pus presiune asupra încheierii negocierilor.

• Puşcaş consideră că România a reuşit aderarea, dar nu a avut ulterior o strategie clară de integrare europeană.

• În opinia sa, România a valorificat doar aproximativ 20%-30% din oportunităţile generate de aderarea la UE.

• Intrarea în zona euro ar putea deveni un nou proiect de ţară, spune Puşcaş, dar România ar avea nevoie de aproximativ un deceniu pentru a-şi "repara casa".

• Întârzierea intrării în Schengen a produs costuri pentru operatorii români, consideră fostul negociator-şef.

• Fondurile europene au fost privite mult timp prin prisma absorbţiei, nu ca instrumente ale unei strategii coerente de dezvoltare.

• MCV este descris drept o "mare povară", iar Puşcaş susţine că instrumentul a fost ulterior politizat în România.

• Extinderea UE către Ucraina, Republica Moldova şi Balcanii de Vest este analizată în contextul transformărilor geopolitice şi al războiului ruso-ucrainean.

• Exodul românilor după aderare este considerat de Puşcaş una dintre cele mai mari pierderi pentru România.

• El susţine că lipsa unui proiect coerent de integrare europeană a contribuit la plecarea românilor către alte state membre.

• În opinia sa, România nu duce lipsă de gândire strategică, ci de voinţa politică de a o folosi în beneficiul societăţii.

"România nu a fost dorită în Uniunea Europeană, aşa cum arăta în anii '90"

Reporter: Cum a fost negocierea văzută din interior? Au existat momente de cumpănă în care aderarea României a fost realmente în pericol de amânare dincolo de 2007?

Vasile Puşcaş: Cu această primă întrebare m-aţi introdus într-un teritoriu despre care nici azi, după mai bine de două decenii de la finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, nu-mi face plăcere să-mi amintesc.

Nu pentru că ar fi ceva confidenţial sau nepotrivit, ci pur şi simplu din cauza foarte multelor greutăţi întâmpinate pe parcursul negocierilor pe care le-am realizat în numele şi în folosul României.

Mai ales că astăzi, generaţiile tinere nici nu-şi mai amintesc de episodul negocierilor de aderare.

Cred că România este în Uniunea Europeană de când e lumea şi lumea aceasta începe doar cu timpul prezent.

Vă spun şi dumneavoastră şi celor care s-ar interesa de subiect că România nu a fost dorită în Uniunea Europeană, aşa cum arăta în anii '90 (vedeţi chiar evaluarea Comisiei Europene din toamna anului 1999), şi a fost necesar un efort extraordinar de pregătire pentru aderare, deodată cu derularea negocierilor de aderare, începând din 2000.

Apropo de începerea negocierilor de aderare, aceasta s-a făcut într-o atmosferă de neîncredere faţă de România, căreia nu i se dădeau şanse să finalizeze procesul de aderare, cei mai optimişti privind spre orizontul anului 2010, iar alţii către un timp nedefinit (a se vedea cazul Turciei).

Aşadar, aş putea să vă vorbesc de multe momente dificile, chiar de la debutul anilor 2000, dar mă voi mărgini să răspund la ceea ce cred că aţi avut în vedere.

Iată, spre exemplu, în decembrie 2003, când eram deja destul de avansaţi în procesul negocierii, în Parlamentul European a fost introdus un proiect de rezoluţie pentru "îngheţarea" negocierilor Uniunii Europene cu România.

Iniţiativa a venit dinspre gruparea conservatoare, având drept vârf de lance un europarlamentar olandez.

Scopul acestei iniţiative a fost să fie oprită negocierea cu România pentru un timp neprecizat şi, astfel, să fie pus în aşteptare momentul aderării, care era fixat de noi pentru anul 2007.

Nu vreau să-mi amintesc detalii ale acelei negocieri politice în Parlamentul European, care a durat până dincolo de mijlocul lunii februarie 2004, şi apoi cu Comisia Europeană (aprilie-mai 2004).

Contează că am stopat acţiunea de oprire a negocierilor României, dar cu preţul unui semestru pierdut.

Dacă nu am fi reuşit trecerea acelei bariere, ne-am fi putut aştepta la spectrul orizontului lui "Sfântul Aşteaptă".

Pentru o exemplificare a efectului unei asemenea strategii poate fi luat în considerare cazul negocierii cu Turcia, care este îngheţată de aproape două decenii sau al Serbiei, aflată tot la un orizont al aşteptării fără limită.

Spuneam că nu vreau să-mi amintesc detalii ale acelui episod deoarece el era legat şi de atmosfera electorală din România care-şi făcuse astfel debutul şi "pe plan extern" (în primăvara anului 2004 urmau a se desfăşura alegerile locale, iar în toamna aceluiaşi an erau programate alegeri parlamentare şi prezidenţiale).

Şi, pentru că a venit vorba despre campanii electorale, vă spun că tot anul 2004 a fost cumplit pentru echipa de negociere a României, deoarece nu trebuia doar să interacţioneze cu Comisia Europeană şi statele membre, ci a fost nevoie să se apere de acţiunile unor preopinenţi interni care se străduiau din răsputeri să pună bariere negocierilor noastre la Bruxelles şi în alte capitale europene, profitând şi de schimbările aduse la vârful instituţiilor europene de alegerile europene din primăvara aceluiaşi an.

Se făcea un lobby insistent la nivelul noii Comisii Europene, mai ales la comisariatul Extinderii, iar spre finalul negocierilor, când s-a pus chestiunea votului statelor membre în Consiliul European, a apărut opoziţia Olandei la încheierea negocierilor cu România.

Pentru mine a fost o mirare foarte mare, deoarece relaţiile cu Haga, pe palierul pregătirii pentru aderare au fost foarte bune, dar, fireşte, impulsurile politice partidiste nu au putut fi foarte clar şi la timp descifrate la Bucureşti.

Sensibilitatea cea mai mare a fost în zona capitolului Justiţie şi Afaceri Interne, dar reformele şi legislaţia pentru acest domeniu au convins până la urmă toate statele membre, inclusiv Olanda.

Menţionez că această ţară a deţinut, în al doilea semestru din 2004, şi preşedinţia Consiliului UE şi, deci, avea o percepţie cât se poate de completă asupra stadiului pregătirii României pentru aderare.

Asperităţile au fost tot de natură politică, dar, prin negocieri cu partea guvernamentală, cu Parlamentul şi anumite grupări politice olandeze am deblocat această acţiune de obstrucţionare. Deja finalizasem nu doar negocierea capitolelor (au fost în număr de 31), dar şi proiectul Tratatului de Aderare şi ne îndreptam spre punctul final al negocierilor de aderare.

Chiar atunci a apărut opoziţia Finlandei şi a comisarului olandez pentru Extindere, care au găsit obiecţii la capitolul Concurenţă.

Comisarul pentru Extindere chiar a apărut în conferinţă de presă, în 8 decembrie 2004, ora 15:30, şi a anunţat că Bulgaria a finalizat negocierile de aderare, dar România nu le încheia şi nici nu oferea un orizont de timp pentru terminarea acestora.

Cu toată această opoziţie, în seara aceleiaşi zile, spre surpriza tuturor, după ce guvernul finlandez şi-a retras rezerva, statele membre au decis finalizarea negocierii capitolelor pentru aderare cu România.

Aşadar, în seara zilei de 8 decembrie 2004, România a finalizat negocierea capitolelor de aderare.

În zilele următoare, am lucrat cu partenerii din Bruxelles la ultimele paragrafe ale proiectului Tratatului de Aderare, acesta fiind finalizat doar cu o zi înainte de reuniunea miniştrilor de externe din statele membre (14 decembrie 2004).

În ziua următoare am obţinut şi avizul Parlamentului European, astfel că, la 17 decembrie 2004, Consiliul European a decis finalizarea negocierilor de aderare cu România şi Bulgaria, tot atunci fiind aprobat şi Tratatul de Aderare cu cele două ţări, semnarea fiind propusă în primele luni ale anului 2005, sub preşedinţia luxemburgheză a Consiliului UE.

În felul acesta s-a încheiat odiseea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, având perspectiva anului 2007 ca dată a aderării.

"România a aderat la Uniunea Europeană, dar a făcut paşi modeşti pe calea integrării europene"

Reporter: La 20 de ani de la aderare, care este bilanţul dumneavoastră? Ce a livrat aderarea şi ce nu a livrat România?

Vasile Puşcaş: Aderarea la Uniunea Europeană a fost obiectivul negocierilor de aderare. Dar eu nu am văzut aderarea doar ca intrarea României încă într-o organizaţie regională, fiind acolo reprezentată de o misiune diplomatică, 33 de europarlamentari şi furnizând instituţiilor europene mii de angajaţi români.

Aderând la Uniunea Europeană, eu am sperat că decidenţii noştri înţeleg că scopul principal al Uniunii era integrarea europeană, care însemna aplicarea acasă, în România, a politicilor europene de dezvoltare, astfel încât societatea românească să înainteze accelerat către ceea ce numeam şi aspiram să fie civilizaţia europeană.

Să ne amintim că cetăţenii României au fost susţinători ai procesului aderării la Uniunea Europeană într-un procent record, comparat cu cetăţenii altor state candidate. Desigur, ei aspirau la o calitate a vieţii mai ridicată, la intrarea într-o asociere de state care asigura securitate, libertate de circulaţie şi acces la binefacerile civilizaţiei europene.

Toate acestea trebuiau să fie create la noi, în România, printr-o participare integrativă la politicile europene care, la rândul lor, îşi puteau găsi loc de realizare într-o societate în care reformele modernizatoare avansau şi produceau politici publice favorabile dezvoltării şi creşterii nivelului de trai al populaţiei.

Nu voi face eu, acum, o evaluare generalizatoare, a ceea ce s-a obţinut prin apartenenţa noastră la UE, în ultimele decenii. Este deja o adevărată întrecere între economişti, sociologi, politologi care, pe feliile specialităţilor lor, descriu cantitativ şi calitativ, ceea ce s-a realizat şi ceea ce se putea înfăptui.

Lipseşte o analiză critică a participării noastre la procesul integraţionist european, poate şi din cauză că guvernele României au refuzat să adopte o strategie postaderare în care să-şi prezinte obiectivele de integrare europeană.

Nici astăzi, după două decenii de la aderarea la UE, România nu-şi arată scopul pentru care a intrat într-un proces partenerial, cum este cel al integrării europene. Nici sistemul politic instituţional autohton nu s-a adaptat deplin profilului de membru al UE, iar efectele se văd în câmpul marginal în care operează în instituţiile şi politicile europene.

Pozele de participare la masa decizională nu sunt suficiente pentru a argumenta că România s-a integrat în procesele interdependenţelor din Uniunea Europeană.

Îmi amintesc un volum al profesorului Tom Gallagher care, după ce a văzut efortul enorm şi aşteptările populaţiei de a fi parte a succesului construcţiei europene, a constatat că "mirajul integrării", în anii 2000, a evoluat spre "deceniul pierdut al României".

Sunt curios cum va vedea cel de-al doilea deceniu al României în UE, dar mă tem că nu va fi foarte optimist.

La urma urmei, cea mai bună evaluare au dat-o chiar cetăţenii României care, neprimind în ţară foloasele aşteptate ale integrării europene, au preferat să plece într-un număr enorm de mare şi să se integreze în alte state ale UE care le ofereau un statut mai apropiat aspiraţiilor lor de cetăţeni europeni.

Şi să nu pierdem din vedere că doi preşedinţi ai ţării, care au navigat cu România în UE, la finalul dublului lor mandat au avut calificative deloc măgulitoare, anume că România era un "stat mafiot", iar al doilea că e o ""ţară eşuată".

Probabil de aceea actualul preşedinte al statului ne îndeamnă să nu vedem că vine "apocalipsa" în România, constatând că, totuşi, în ultimele două decenii există şi realizări meritorii.

Negociind capitolele de aderare şi Tratatul de Aderare la UE am fost în măsură să percep potenţialul de dezvoltare al României, odată intrată în procesul integrării şi vă pot spune că, la sfârşitul anului 2004, ne aflam umăr la umăr cu Polonia.

Dar cum noi nu am operat în UE conform unei strategii de integrare, pot doar să constat că acumulări şi creşteri s-au înregistrat în România ca urmare a contagiunii cu Piaţa Internă, dar nu au fost adjudecate toate avantajele competitive pe care le puteam desfăşura într-un proces sistematic de integrare orientat către dezvoltarea sustenabilă a societăţii româneşti.

Repet ceea ce am mai zis cândva: România a aderat la Uniunea Europeană, dar a făcut paşi modeşti pe calea integrării europene.

Raportându-mă la potenţialitatea de care v-am spus, aş putea estima că România a fructificat aproximativ 20%-30% din oportunităţile şi şansele pe care le-a generat aderarea la Uniunea Europeană.

"Intrarea în zona euro poate deveni un proiect de ţară"

Reporter: Cum vedeţi raportarea liderilor României la obiectivul intrării în zona euro?

Vasile Puşcaş: Raportarea liderilor României la obiectivul intrării în Zona Euro, ca opţiune statală de integrare europeană asumată prin Tratat, vorbeşte foarte elocvent despre lipsa apetitului elitei noastre de a realiza integrarea europeană deplină.

Ceea ce pot să vă spun, iarăşi pornind de la estimări făcute la Bruxelles la finalul procesului de negociere a aderării, este că exista speranţa ca România să adere la Euro, la 5 ani după aderare, în cazul că îndeplinea criteriile de la Maastricht şi continua pe calea economico-financiară care ne-a dus la obţinerea statutului de economie de piaţă funcţională.

Cred că mai degrabă datorită opţiunilor unor grupuri de interese, inclusiv cu embleme partidiste, s-a părăsit acest obiectiv încă din prima parte a anului 2005.

De atunci au fost câteva simulări de tentative de a ne apropia de Zona Euro, dar şi acelora le lipsea până şi "impresia artistică".

La începutul acestui an m-am referit la subiect, în contextul intrării Bulgariei în Aria Euro, dar nu ca acţiune imediată de aderare a României la Euro, ci la elaborarea unei strategii de dezvoltare sustenabilă, cam ceea ce propusese premierul Mugur Isărescu în anul 2000, parcurs prin care să însănătoşim şi finanţele ţării, dar să nu mai oscilăm între prociclicitate şi contrarul acesteia, ci să ne decidem că vom merge, indiferent de partidele aflate la guvernare, pe o cale proprie de dezvoltare, folosind toate resursele noastre şi mecanismele Pieţei Unice şi Eurogrupului.

Având în vedere gradul actual de destructurare economico-financiară, dar şi socio-politică a României, eu cred că ne-ar trebui un deceniu să ne reparăm casa pentru a ajunge sănătoşi în anticamera Zonei Euro.

În sensul acesta, obiectivul intrării în Zona Euro poate deveni un proiect de ţară! Dar el trebuie clar formulat, asumat şi urmat pentru a intra ca un partener credibil în Eurogrup.

Schengen - "O demonstraţie a respingerii integrării europene depline"

Reporter: Ce spune întârzierea intrării României în Schengen despre procesul de integrare europeană?

Vasile Puşcaş: Intrarea noastră în Aria Schengen a fost tot o demonstraţie a respingerii integrării europene depline de către elitele noastre. Aici sunt însă şi mai mult învederate interese politic partidiste interne şi transfrontaliere.

Un singur comentariu aş avea la acest subiect: am fost şi continui să fiu foarte mirat că nimeni de la noi nu a discutat serios despre costurile pe care le-au înregistrat operatorii români din piaţă, timp de un deceniu şi jumătate, din cauza prelungitei decizii de intrare a ţării noastre în Spaţiul Schengen.

Căci participarea la Spaţiul Schengen însemna oportunităţi care, nevalorificate, s-au transformat în costuri pentru firme şi ţară!

Apropo de realizări obţinute ca urmare a aderării noastre la Uniunea Europeană!

Fondurile europene - "Problema era «cum să luăm banii europeni»"

Reporter: Cum evaluaţi felul în care România a folosit fondurile europene în cele două decenii de apartenenţă la UE?

Vasile Puşcaş: Vorbind de fondurile europene, în aproape tot intervalul acestor două decenii, am imaginea guvernelor României milogindu-se cu mâna întinsă să primească ceva din sacul bugetar european.

În primele două exerciţii financiar-bugetare europene, de după 2007, inclusiv limbajul spune tot: problema era "cum să luăm banii europeni", în sensul de a-i absorbi în Trezoreria din Bucureşti şi nu de a-i folosi ca instrument financiar în politici coerente de dezvoltare economico-socială (oricum lipsea o astfel de strategie aplicată).

Abia în ultimii ani s-a spus că fondurile europene sunt surse investiţionale pentru infrastructura transportului, a celei sociale etc.

Şi numai PNRR-ul a articulat nevoia de investire a bugetului european prin programe clare de creare a bunurilor publice locale şi europene.

Probabil că în viitor administraţia locală şi guvernele României vor fi mai bine pregătite să opereze în cadrul financiar multianual european. Iar un astfel de model de operare ar merita să fie instituit şi în administrarea bugetului naţional şi a bugetelor locale de la noi.

În orice caz, dacă în ultima vreme se observă o mişcare pozitivă în direcţia creării bunurilor publice în România, aceasta se datorează, în cea mai mare măsură, investiţiilor făcute cu finanţe din bugetul european.

MCV - "O mare povară pusă de guvernul României"

Reporter: Cum priviţi retrospectiv Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi rolul său în relaţia dintre România şi Comisia Europeană?

Vasile Puşcaş: Într-adevăr, MCV-ul a fost o mare povară pusă de guvernul României, cu încurajarea şi sprijinul Comisiei Europene, pe umerii cetăţenilor ţării.

Am apreciat, totuşi, că fostul premier Tăriceanu, care a supervizat, în decembrie 2006, această iniţiativă, a recunoscut că a fost o eroare.

Acceptând propunerea MCV, la sfârşitul anului 2006, Guvernul de la Bucureşti a demonstrat că nu stăpânea cunoştinţele şi metodele de operare ale Bruxelles-ului, a acceptat să se realizeze un set de experimente prin care Comisia Europeană şi statele membre urmau să obţină o definiţie comună a statului de drept.

Când acest obiectiv a fost realizat şi s-a stabilit o înţelegere comună asupra a ceea ce însemna statul de drept în Uniunea Europeană, când s-a putut stabili o matrice de monitorizare a tuturor statelor membre, MCV-ul a fost ridicat.

În schimb, chiar după acest episod, s-a demonstrat că în interiorul ţării MCV-ul a fost instrumentat politic şi juridic, că au existat grupuri de interese care nu s-au simţit confortabile cu eliminarea acelui instrument total neadecvat bunului mers al statului de drept în România.

Mă opresc aici cu comentariile la subiectul MCV, deoarece el poate constitui obiectul unei investigaţii istorico-juridice de amploare.

Ucraina, Republica Moldova şi Balcanii de Vest - Noua miză a extinderii europene

Reporter: Cum vedeţi extinderea UE către Ucraina, Republica Moldova şi Balcanii de Vest? Care sunt avantajele şi dezavantajele pentru Uniune şi pentru România?

Vasile Puşcaş: Spun de la bun început că extinderea europeană, după 2004, a fost o temă tratată neadecvat de către Comisia Europeană, motiv pentru care afirm şi eu, precum Jochen Richter, că a fost şansa României ca, prin încheierea negocierilor de aderare în decembrie 2004, să prindă ultimul tren spre Vest.

Comisia Barroso a alterat spiritul deciziei Consiliului European de la Salonic (2002), referitoare la extinderea Uniunii în aria Balcanilor de Vest şi aplicarea Politicii Noii Vecinătăţi, adoptată în 2003.

Comisarul pentru Extindere din acea vreme a fost foarte refractar, cultural şi ideologic, la zona Balcanilor şi, ca atare, procesul de extindere europeană a fost pus în poziţia de aşteptare.

Nici Comisia Juncker nu s-a dovedit a fi înclinată să reia procesul de extindere europeană, adesea fiind invocată oboseala statelor membre şi instituţiilor europene după extinderea din 2004-2007.

În fapt, era o recunoaştere a faptului că nici instituţiile europene şi nici toate statele membre nu au fost ele însele pregătite să gestioneze o formulă de extindere big-bang.

Acum, iată, un context geostrategic, având multiple efecte geopolitice, anume războiul ruso-ucrainean a repus pe tapet chestiunea extinderii nu doar a statelor din Balcanii de Vest (aflate în diferite etape ale procesului de pregătire a aderării de peste două decenii), ci şi a Ucrainei şi Rep. Moldova.

Comisia VDL, dorind a fi o "Comisie geopolitică", a crezut că va putea obţine câteva avantaje de natură geopolitică în contextul geostrategic menţionat, dar dovedeşte că nu are abilităţile solicitate de realizarea unui astfel de obiectiv.

Dovadă este subţirimea definirii noului proces de extindere, ca şi a gestionării lui în raport cu poziţiile statelor membre şi statelor candidate.

Pozitiv este faptul că reluarea insistenţei de a se continua extinderea europeană a încurajat reformele societale din statele candidate, iar exemplele cele mai elocvente sunt Muntenegru (în Balcanii de Vest) şi Rep. Moldova (în Vecinătatea Estică).

Văd o abordare dogmatică a Comisiei şi Parlamentului European în privinţa Turciei şi Serbiei, instituţiile europene estompând mult lăudata forţă transformativă a negocierilor de aderare (de altfel, de la Comisia Barroso negocierile europene, care-şi creaseră un stil şi faimă, au fost treptat înlocuite de negocieri tranzacţionale).

Nu vă aşteptaţi de la mine să vin cu evaluări ale statelor candidate, dar nu-mi pot opri împărtăşirea percepţiilor personale despre derularea procesului pregătirii pentru aderare în Rep. Moldova.

Mărturisesc faptul că urmăresc zilnic felul în care autorităţile de la Chişinău compatibilizează cu dezideratul îndeplinirii criteriilor (nu condiţionalităţilor!) de aderare şi-mi trezesc amintiri despre efortul nostru din prima parte a anilor 2000.

Chiar această experienţă a noastră, plus avantajul de a avea legislaţia europeană tradusă în limba română (nouă ne-a absorbit timp şi efort enorm), îmi pare că a fost de ajutor în pornirea procesului în Republica Moldova, iar acum constat cu bucurie că se avansează într-un ritm foarte bun.

Se realizează reforme pe care România nici nu a avut tăria să le aplice înainte de 2007, guvernul de la Chişinău şi autorităţile locale lucrează foarte aplicat şi, cred eu, eficient.

Iar susţinerea politică a Republicii Moldova la Bruxelles şi în cea mai mare parte a capitalelor europene este de un nivel la care noi doar visam, în urmă cu un sfert de veac.

Preşedintele Republicii lucrează admirabil, iar dacă efectele benefice ale pregătirii aderării se vor răsfrânge cât mai repede asupra calităţii vieţii cetăţenilor, sunt convins că vor putea fi găsite soluţii convenabile la problemele care azi apar drept asperităţi sau posibile bariere în calea finalizării procesului aderării la Uniunea Europeană.

Ca să închei, eu aş dori şi sper că liderii europeni actuali nu vor privi finalitatea procesului de extindere europeană doar prin grila cost-beneficiu, ci vor fi în măsură să îndrepte procesul către rezultatul întăririi Uniunii Europene şi creării unor avantaje competitive certe în competiţia internaţională care devine din ce în ce mai acerbă.

Războiul din Ucraina şi România ca "stat-frontieră"

Reporter: Cum a schimbat războiul din Ucraina calculul strategic al UE şi al României, ca stat de graniţă estică?

Vasile Puşcaş: Din păcate, România nu şi-a jucat decât electoralist postura de stat-frontieră a Uniunii Europene şi NATO, până la izbucnirea războiului ruso-ucrainean (eu l-am numit Al Doilea Război al Crimeei).

Iar după 2022 s-a trezit că teritorialitatea sa şi alte tipuri de resurse contează în geostrategia evenimentelor de la graniţa estică şi nord-estică, dar tot nu am văzut ca liderii noştri să înainteze o strategie proprie sinergică obiectivelor celor două organizaţii menţionate şi argumentând opţiunile naţionale ale societăţii româneşti.

Mai degrabă s-a observat o atitudine de tip clientelar, subordonată unor interese generale, greu de explicat populaţiei care, până la urmă, susţine costurile efectelor acestui conflict.

E adevărat că nici UE nu a susţinut cu convingere o direcţie strategică clară, ceea ce a necesitat "iniţiative de voinţă" ale unor state membre UE şi NATO.

Liderii UE au constatat că sistemul ei instituţional şi decizional nu a fost pregătit pentru astfel de situaţii geostrategice şi geopolitice, că nici geoeconomic şi nici măcar geocultural nu puteau răspunde eficient evenimentelor care s-au precipitat.

Nici acum nu văd o viziune articulată despre o viitoare Uniune Europeană care să poată face faţă noilor provocări ale sistemului internaţional, liderii europeni din Bruxelles şi statele membre părând a fi mai preocupaţi de soarta lor personală şi eventual a partidelor care i-au propulsat.

Uniunea Europeană rezistă şi acum, în pofida multiplelor crize existenţiale traversate în ultimele două decenii, doar datorită ţesăturii interdependenţelor din sistemul integraţionist european construit de garnitura de lideri excepţionali care a guvernat Comunitatea/Uniunea Europeană după etapa "deceniului eurosclerozei", concepţie pe care o sugerează şi rapoartele Draghi-Letta.

Doar că, deocamdată, ne lipsesc liderii care să pună rapid în practică o astfel de reformă a Uniunii Europene!

Migraţia românilor - "O pierdere enormă şi cu durată medie-lungă"

Reporter: Cum explicaţi exodul românilor după aderarea la UE şi ce efecte a avut acesta asupra României?

Vasile Puşcaş: Toate studiile noastre, ale Comisiei Europene şi ale unor comunităţi epistemice independente din state membre ale Uniunii Europene nu au prevăzut un astfel de exod postaderare al românilor.

Este o pierdere enormă şi cu durată medie lungă pentru România.

Nu voi insista asupra subiectului deoarece am mai elaborat în câteva rânduri. Repet doar constatarea mea, urmare şi a discuţiilor cu români care au decis să părăsească ţara şi cu tineri/studenţi care mi-au mărturisit intenţia de a o face în viitor.

Sunt de acord cu multe din concluziile unor studii sociologice, dar afirm că cel mai grav impuls al plecării din ţară a fost dat de modul cum s-a comportat elita noastră în gestionarea procesului integrării europene, refuzul acesteia de a elabora şi aplica o strategie clară de dezvoltare a ţării, care să dea cetăţenilor români o perspectivă de evoluţie individuală şi de grup (au plecat comunităţi întregi rurale şi din mediul urban).

Apropo, recent, o responsabilă a Comunităţii Madrid aprecia felul în care cetăţenii proveniţi din România se raportau la regulile locale, naţionale şi europene.

Ceea ce ne arată că, lipsind în ţară preocupare responsabilă şi credibilă de a urma o strategie a integrării europene, cu efecte benefice pentru societatea românească, mulţi cetăţeni români (peste 20%) au decis să se integreze european în statele din UE în care regulile şi valorile europene sunt urmate de lideri şi comunităţi.

O concluzie: integrarea europeană trebuie realizată de cetăţeni pentru cetăţeni, nu de elite pentru elite!

"Proiectul de ţară" pierdut

Reporter: România a avut în ultimele decenii mai multe tentative de a formula un "proiect de ţară". De ce au eşuat aceste iniţiative?

Vasile Puşcaş: Într-adevăr, s-ar putea spune că liderii României au exprimat de mai multe ori, mai ales în deceniul din urmă, dezideratul lansării unui Proiect de Ţară care să mobilizeze societatea înspre dezvoltare, dar de fiecare dată astfel de iniţiative au fost pierdute în uitarea cotidianului.

Nu gândirea strategică a lipsit în România, ci voinţa ca aceasta să fie folosită în beneficiul întregii societăţi româneşti.

De aceea, ceea ce dvs. numiţi "clasă politică" s-a descalificat în ochii cetăţenilor ţării, iar partidele politice autohtone sunt considerate a fi mai degrabă grupări de interese obscure, în loc să se manifeste ca instrumente ale construcţiei binelui public.

Ceea ce mă siderează este scăderea calităţii culturii politice moderne în România de astăzi, chiar şi a culturii politice europene, deşi de aproape trei decenii ne-am străduit să fim parte a Uniunii Europene şi comunităţii transatlantice.

Iar pentru această situaţie, în mod indiscutabil, responsabilitatea o poartă elita politică şi intelectuală de la noi.

O menţiune pozitivă am pentru o bună parte din elita antreprenorială din România care, de cele mai multe ori, a navigat pe valurile pieţei locale şi a celei europene doar prin propriile eforturi, fără clarificarea strategică şi sprijinul pe care statul român era dator să le ofere.

Dar eu privesc tot cu optimism spre următoarele decenii ale României în Uniunea Europeană!

Cine este Vasile Puşcaş

Vasile Puşcaş este profesor universitar doctor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi membru corespondent al Academiei Române. Domeniile sale de interes includ relaţiile internaţionale, negocierile internaţionale şi europene şi integrarea europeană. UBB îl prezintă, de asemenea, ca fondator al Centrului de Negocieri Internaţionale şi Jean Monnet Ad Personam.

În perioada 2000-2004, Puşcaş a fost negociator-şef al României cu Uniunea Europeană. În această calitate a coordonat echipa română în negocierile de aderare, iar în 2004 a fost implicat inclusiv în pregătirea Tratatului de aderare.

Printre lucrările sale dedicate integrării europene se numără volumul "România spre Uniunea Europeană: negocierile de aderare (2000-2004)", publicat în 2007.