"Tovarăşul" Petre Ignatencu şi-a petrecut ultimii 26 de ani visând la reînvierea comunismului şi a marelui partid, cu nostalgia celui care nu a apucat să-şi ridice carnetul de membru. Revoluţia l-a surprins în timp ce construia un vestiar la sala de popice din Timpuri Noi, fără să-şi dorească timpurile ce aveau să vină, în care, spune el, oportuniştii au luat locul celor cinstiţi din nomenclatura Partidului Comunist Român.
Sportiv de performanţă la caiac, Ignatencu spune cu glas moale că este comunist din naştere, dar în decembrie '89 era doar candidat la PCR. În ianuarie ’90, “tovarăşul” urma să primească de la liderii PCR carnetul de membru mult aşteptat. Revoluţionarii aveau să-i strice planurile.
Acum, Ignatencu conduce un taxi pe lângă clădirile corporatiste din Pipera şi poartă mândru un calendar comunist agăţat de bordul maşinii. În portbagaj păstrează câteva ziare Scânteia, ieşite proaspăt de la xerox. Iese din taxi îmbrăcat la costum şi se apleacă pentru a-şi încuia Loganul, definit de el drept un alt produs al capitalismului ce întoarce oamenii împotriva semenilor lor.
”Eu nu sunt comunist că l-am citit pe Marx. Eu nu sunt comunist pentru că l-am citit pe Lenin. Eu sunt comunist pentru că aşa m-am născut. Omul se naşte comunist, tocmai pentru că se naşte egal”, rosteşte cu glasul puternic tovarăşul, apoi se opreşte pentru a tuşi de câteva ori. Atunci când vorbeşte despre valorile comunismului, zâmbeşte cu jumătate de faţă şi se uită în ochii interlocutorului în aşteptarea aprobării.
Ne-am întâlnit în semiobscuritatea unei cafenele din pasajul Universităţii, iar Ignatencu are în faţă un ceai verde, din care evită să soarbă până la final. Începe să vorbească despre comunism de la Adam şi Eva, care ar fi creat din greşeală prima comunitate de tip comunist şi continuând cu Platon, apoi ţine să menţioneze că, de fapt, comunismul se referă la viaţa în comun, căci individul nu există în afara comunităţii. Aşa se face că Ronaldo nu ar avea nicio valoare fără echipa sa, potrivit analogiei tovarăşului.
Cuvintele sale sunt acoperite de zgomotul înfundat al sutelor de oameni care traversează pasajul Universităţii şi de corzile unei chitare dezacordate, în timp ce tovarăşul îşi enumeră aventurile prin politica dâmboviţeană, după căderea gloriosului comunism. Dacă tot nu a reuşit să ajungă în PCR, Ignatencu a aderat încă din primele zile la Frontul Salvării Naţionale, unde, spune el, i-a recunoscut pe toţi liderii vechiului partid în noi straie. Dezamăgirea faţă de noul regim a venit pentru el odată cu implementarea Legii privatizării şi a Legilor fondului funciar, care, crede el, „au distrus economia înfloritoare lăsată în urmă de Ceauşescu”.
”Pământul e al nostru, nu e al străinilor”, le-a spus Ignatencu colegilor de partid. Apoi, şi-a dat demisia în semn de protest din FSN, după ce, aşa cum mărturiseşte cu o voce plină de tristeţe pentru gloria pierdută a poporului, nimeni nu a fost capabil să-i explice de ce erau necesare astfel de legi.
În haosul politicii postdecembriste, Petre Ignatencu a luat parte la fondarea Partidului România Mare, ridicat pe umerii răposatului Corneliu Vadim Tudor. Anul de graţie 1992 l-a urcat în culmile politicii, după ce a fost ales din partea PRM consilier în consiliul local al sectorului 3. Însă în scurt timp a fost sedus de Partidul Muncitoresc Român (PMR), care milita pentru ceea ce el numeşte valorile sănătoase, româneşti ale comunismului. Alături de PMR, Ignatencu a luat parte la două încercări de reînfiinţare a vechiului PCR, amândouă eşuate lamentabil la mijlocul anilor ’90. În 1996, muncitorii au lăsat în urmă PMR-ul, dar tovarăşul nu a renunţat la visul său de a readuce la viaţă Partidul Comunist Român.
Ignatencu vorbeşte cu nostalgie despre statul suveran comunist, despre independenţă şi despre investiţiile făcute de Ceauşescu în alte state, dar nu despre cozile la alimente şi despre frigul din case, pentru că, aşa cum spune el, "suferi doar atunci când nu crezi în partid".
”Tinerii care condamnă comunismul sunt ca cei care îşi ceartă părinţii pentru că nu le dau bomboane sau nu le dau drumul la discotecă, uitând că părinţii i-au născut”, decretează el cu vocea răguşită.
În 2002, tov. Petre Ignatencu a renunţat la perindarea sa veşnică prin partidele politice ale naţiunii şi a zis să-şi facă propriul partid, cu un program şi statut proletar. Taximetristul a împlinit visul comuniştilor de altădată punând la cale un comitet pentru înfiinţarea noului PCR, conştient că nu avea nicio legătură cu ce a fost înainte de ’89, pentru că "noii membri de partid nu erau în măsură să se ridice la ce a lăsat în urmă Nicolae Ceuşescu".
Doi ani mai târziu, tovarăşul a strâns cele 30.000 de semnături necesare înregistrării unei noi formaţiuni politice, însă justiţia nu i-a primit pe admiratorii regimului îndepărtat tocmai cu braţele deschise. Tribunalul Bucureşti a respins cererea de înregistrare pentru că PCR-ul ar fi încălcat legea siguranţei naţionale, deşi Ignatencu argumentează că aleşii din Camera Deputaţilor, SRI-ul şi Ministerul de Interne le-au dat asigurări tovarăşilor că este suficientă Legea partidelor, în vreme ce preşedintele nu le-a răspuns.
După aproape o decadă petrecută la marginea politicii româneşti, în care Petre Ignatencu a fost întors din drum de către militari la comemorări, atunci când voia să depună coroane în numele unui partid neînregistrat, tovarăşul s-a hotărât să pună bazele unui comitet de reorganizare a PCR.
El susţine că PCR nu a fost niciodată dizolvat, pentru că nimeni nu s-a preocupat cu defunctul partid politic după ce capitalismul a intrat în sângele românilor. Însă, comuniştii nici nu au mai încercat după 2010 să înregistreze legal formaţiunea politică, mulţumiţi să activeze sub paravanul Asociaţiei Scânteia ”a militanţilor pentru pace, egalitate şi progres social”, toate cuvinte frumoase pe hârtie. Nemulţumit de modul în care au fost respinse toate încercările de înregistrare a unui partid comunist, Ignatencu a dat în judecată şi statul român la CEDO.
Partidul Comunitar din România – noul acronim al „tovarăşilor”
Ziua de 4 noiembrie a rămas înscrisă în istoria comunismului, după ce Tribunalul Bucureşti a decis, anul trecut, aprobarea înregistrării Partidului Comunitar din România, paravanul sub care acţionează tovarăşii comunişti adunaţi în jurul lui Ignatencu.
PCDR militează pentru schimbarea numelui ţării prin referendum în Dacia şi crearea unui Parlament unicameral. Partidul are tot felul de activităţi vag politice şi a încercat să participe la alegerile locale, avându-l drept candidat pentru şefia Capitalei pe nimeni altul decât Petre Ignatencu. Din păcate, cele 20 de semnături de susţinere a candidaturii prezentate nu au reuşit să-i convingă pe cei de la Biroul Electoral, astfel că Ignatencu a ratat cursa pentru Primăria Capitalei. Membrilor de partid le-a rămas să se ocupe de cele de zi cu zi, de la condamnarea ”fermă şi energică” a atentatelor de la Bruxelles, până la comemorarea lui Ceauşeşcu şi Dej, atât cu ocazia naşterii, cât şi cu cea a morţii.
Programul comuniştilor rebranduiţi este înscris cu gri pe fondul roşu al unui alt site obscur, numit Orizontul Roşu. În culorile ameţitoare, PCDR susţine o societate unită, democratică, liberă şi prosperă, care se bazează pe solidaritate. Până la construirea acestei societăţi, "comunitariştii" promit să lupte împotriva sărăciei, dar şi a bogăţiei, a elitismului politic şi economic, a războaielor permanente şi distrugerii mediului înconjurător.
PCDR are, ca orice partid care se respectă, o pagină de Facebook unde se mai cere ocazional condamnarea casei regale şi a liberalilor pentru genocidul ţăranilor din 1907.
Petre Ignatencu stă nemişcat pe scaun în semiobscuritatea cafenelei, cu un zâmbet lejer pe buze şi aparent imposibil de alungat. El recunoaşte că rar se supără cu adevărat, iar "legionarii" care îl mai sună pentru o ameninţare de după-amiază sfârşesc în a purta o conversaţie amiabilă, pentru că "tovarăşul" e comunist din naştere şi cam înţelegător din fire.
Însă, simpla referire la crimele comunismului trezeşte ceva în Ignatencu, care susţine apăsat şi tare că nici vorbă ca Dej sau Ceauşescu să ştie de fărădelegile comise prin colţuri de ţară de neica nimeni. Moartea în închisorile comuniste a fost adusă de foamete şi de condiţiile grele de viaţă, spune el cu convingere.
”Eu am trăit în Deltă, mureau de foamete mai mulţi oameni afară decât în închisoare. Închisoarea nu e o pensiune”, zice răstit Ignatencu.
Dincolo de micile răbufniri în apărarea torţionarilor, comuniştii adunaţi în jurul său nu se gândesc la revoluţii însângerate şi la victoria proletariatului. Tovarăşul vorbeşte despre politică şi egalitate, despre nostalgia vechiului regim când omul primea o casă de la stat, apoi se urcă în Loganul capitalist şi pleacă spre următorul client.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
