Regizorul Marc Brummund, prezent la Zilele Filmului German de la Bucureşti, a vorbit într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre abuzurile descoperite în şcoala de corecţie Freistatt care aparţinea bisericii catolice, despre rasismul Germaniei anilor 1970 şi povesteşte despre importanţa pe care muzica româncei Anne Nikitin, dar şi prezenţa unor piese ale unora ca Joan Baez şi Richie Havens o au în film.
”Freistatt” spune povestea lui Wolfgang, care este trimis la o şcoală de corecţie creştină, în urma unei certe cu tatăl său vitreg. Instituţia bisericească se dovedeşte a fi locul represiunii brutale, al lipsirii de libertate şi exploatării. Băieţii de aici sunt forţaţi să muncească din greu, sunt bătuţi de ”educatorul“ lor şi ajung atât de izolaţi şi de lipsiţi de speranţă, încât violenţa le intră până la urmă şi lor în sânge.
Filmul lui Marc Brummund despre infama instituţie educaţională Freistatt are la bază mărturiile foştilor deţinuţi. Maltratarea tinerilor de la Freistatt şi din alte instituţii a trebuit recunoscută – mulţi ani mai târziu – până şi de guvernul german, care în 2010 a hotărât despăgubirea victimelor.
Marc Brummund s-a născut în 1970 la Diepholz. A făcut studii de film documentar, televiziune şi new media. ”Freistatt”, lungmetrajul său de debut, a fost răsplătit, în anul 2015, cu premiul publicului şi premiul juriului pentru tineret în cadrul Festivalului de film Max Ophüls.
Ce anume din film este real şi ce este ficţiune?
Marc Brummund: Povestea de dragoste este ceva ce am adăugat, dar foarte real este tot ce se întâmplă în şcoala respectivă. Asta s-a întâmplat în şcolile catolice de reformare, s-a întâmplat unor oameni care au fost foarte rezistenţi. Toate celelalte lucruri - faptul că nu primeau scrisori din partea familiilor, nici vizite -, suma de pedepse pentru cei care nu urmau regulile, care încercau să scape, sunt toate reale. Toate astea s-au întâmplat în acea vreme în Germania de Vest, ceea ce era pentru noi foarte interesant: în acele vremuri, începutul anilor 1970, când totul devenea mai liber în Europa de Vest, exista totuşi un astfel de sistem. Ăsta a fost şi punctul de plecare al poveştii. Am fost atras de asta, de contrastul dintre lumea de afară şi din interior.
V-aţi născut în 1970. În copilărie, aţi aflat despre lucrurile acestea, despre ce se petrecea în astfel de şcoli?
Marc Brummund: Am crescut la aproximativ 5 kilometri de locul ăla. Când am citit despre el - am văzut un articol care vorbea despre ”black education” - am aflat despre şcoala Freistatt, care era una dură, în mlaştini, aproape de locul în care m-am născut. Îmi amintesc că, fiind copil, mergeam cu prietenii la mlaştinile alea, să vedem natura.
Dar ştiaţi de existenţa lui?
Marc Brummund: Bineînţeles că nu. Eram foarte tineri. Pentru mine a fost foarte impresionant să îmi dau seama că în urmă cu doar câţiva ani, când mergeam acolo, băieţii ăia munceau din greu în mlaştini.
A fost greu să găsiţi documente ale vremii? Cum a decurs documentarea pentru film?
Marc Brummund: Nu chiar. Când am început să lucrăm, să scriem, să facem cercetarea, a apărut cartea ”Black education”, aşadar, apăreau pentru prima dată materiale despre asta. Apoi tot mai multe victime au început să vorbească despre asta. Cel mai important lucru a fost că însăşi instituţia - Freistatt - ne-a ajutat să facem filmul. Astfel, am putut filma chiar acolo. N-ar fi fost posibil fără ei.
Părinţii, familiile, nu îşi vizitau copiii...
Marc Brummund: Nu aveau voie. Mulţi nu erau interesaţi, îi lăsau în grija bisericii sau a guvernului, iar părinţii din vremurile alea erau foarte creduli. Dacă un loc aparţinea bisericii sau guvernului, pentru ei însemna că este bun pentru copilul lor.
În ultimele decenii, multe lucruri legate de biserică, în general, au ieşit la iveală.
Marc Brummund: Da, adevărat.
Cum a fost lucrul cu Louis Hofmann? Câţi ani avea când aţi filmat?
Marc Brummund: 15. M-a ajutat foarte mult. Căutam deja de mult timp un actor. Am făcut castinguri în Hamburg, Berlin, Koln, Munchen. Am văzut toţi actorii înzestraţi, talentaţi din acea perioadă. Acum, când văd filme ale colegilor mei, sunt toţi acolo. Louis a venit târziu la casting şi cred că am apreciat imaginea lui atrăgătoare, inocentă, de german nordic. Când a venit la casting eram deja disperat, pentru că aveam impresia că nu voi găsi niciodată. L-am văzut şi am devenit optimist - când a început să interpreteze, am ştiut că el e. Avea deja experienţă, mai făcuse filme. Acesta este primul lui rol ca adolescent. N-a trebuit să lucrez mult cu el, pentru a înţeles şi era foarte pătruns de rol.
Cum s-a descurcat cu scenele violente?
Marc Brummund: De fapt, când le-am filmat, ne-am şi distrat. Marea provocare pentru toţi a fost când am intrat şi am filmat în camerele unde chiar au avut loc acele evenimente, când am filmat în adevărata casă, adevăratul dormitor, sala de mese. Atunci ne-a fost greu. Altfel, am glumit mult pe seama unor scene.
V-aţi întâlnit cu victime ale sistemului Freistatt.
Marc Brummund: Am stat de vorbă cu mai multe persoane, însă a fost una în principal, care acum lucrează drept ghid în Freistatt, arătându-le oamenilor camerele şi spunând poveşti. Casa este acum muzeu. El se numeşte tot Wolfgang (la fel ca personajul principal al filmului, n.r.) şi am vorbit multe ore, multe zile şi multe dintre experienţele lui au fost incluse în scenariu. M-a inspirat.
Ce ne puteţi spune despre cum este rasismul abordat în film?
Marc Brummund: În acele vremuri, oamenii de culoare erau foarte puţini în Germania. Se ştie că taţii lor, care erau în armata americană, au plecat înapoi, lăsând mama germană singură cu bastardul. Aveau foarte multe probleme. În anii 50 - 60 era aproape imposibil să păstrezi copilul, din cauza vecinilor, a societăţii. Copilul era de la început un outsider. Era mai simplu să îl trimiţi în locuri de genul ăsta, în şcoli de corecţie, unde nu se putea integra, de asemenea. Acest tip de rasism era transmis copiilor.
”Freistatt” este lungmetrajul de debut. De ce a durat atât de mult?
Marc Brummund: În Germania poţi studia filmul sau altceva înainte. Poţi scrie după ce termini studiile ori să lucrezi în companii de producţie. Eu, care vin dintr-o familie conservatoare - tatăl meu a fost militar -, am făcut, de fapt, primul film pe la 14 ani, în timpul şcolii. Am realizat atunci că vreau să devin regizor. Totuşi, trebuia să studiez ceva ”rezonabil” înainte. Şcolile de film te acceptă când eşti puţin mai în vârstă. Am urmat cursuri de psihologie şi jurnalism, apoi am devenit interesat în filmele documentare. Am studiat filmul documentar. Mi-am dat seama pe urmă că trebuie să îmi şi câştig existenţa, aşa că am făcut reclame, vreo 4-5 ani. Al doilea film l-am făcut după un masterclass în regie de film de ficţiune care a durat doi ani, iar pentru diplomă am făcut un film care a avut 20 de minute. După asta a fost nevoie de timp şi şansa de a face filme mai lungi. Aşa că, da, a durat ceva. Pe de altă parte, oamenii spun că acesta nu arată ca un film de debut.
Aşa este.
Marc Brummund: Mă bucură asta. Pentru că am lucrat mult la el. Au fost cinci ani, de la idee la premieră.
Înţeleg că veţi pregăti o versiune pentru televiziune. Puteţi da mai multe detalii?
Marc Brummund: Filmul are un distribuitor mic. Avem doar 50 de copii pentru toată Germania, aşa că numărul de spectatori nu a fost atât de mare. Au fost în jur de 70.000 de spectatori, dar nu e mult, faţă de alte filme. Aşa că acum reţeaua de televiziune care a finanţat în mare parte proiectul a decis să îl distribuie şi la TV. De obicei, filmele astea sunt difuzate la televizor la ore destul de înaintate şi nimeni nu apucă să le vadă. Acum, vor să îl dea în prime-time, însă va trebui să scot 9 minute din el. Aşa vom avea ocazia de a avea 4 sau 5 milioane de telespectatori şi asta e bine.
Aţi ales părţile pe care să le scoateţi din film?
Marc Brummund: Va trebui să decid până joi. Mă gândeam la câteva minute din prima parte, când el pleacă de acasă spre Freistatt şi ar mai fi o secvenţă aproape de final, înainte să plece de acolo.
Muzica se potriveşte foarte bine filmului. Completează atmosfera. Cum aţi ales toate acele piese?
Marc Brummund: Am vrut să am muzică melancolică în filmul ăsta şi l-am vrut pe compozitorul islandez Ólafur Arnalds, însă nu am reuşit. Apoi, monteurul meu mi-a recomandat o compozitoare română - pe Anne Nikitin. Ea trăieşte în Londra şi a lucrat la ”The Imposter”, între altele. A făcut o treabă foarte bună, în doar 3 - 4 săptămâni. Coloana sonoră este agresivă, ca tot filmul de altfel. Nu tuturor le-a plăcut însă. Sunt oameni în Germania, cum ar fi cei care fac selecţia la Berlinală, care au spus: Ai un asemenea film, trebuie să-l faci mai puţin... Pui titluri negre pe alb, fără muzică... Să fie foarte sobru. Eu am vrut să încerc să-l fac, totuşi, distractiv, chiar dacă este atât de greu, pentru că am vrut să duc povestea către mai mulţi oameni, iar asta înseamnă că trebuie să-l spui flamboaiant.
Ce este cu povestea dintre mamă şi fiu?
Marc Brummund: Acesta este un film despre abuz. Este vorba despre un băiat care nu este capabil să crească normal cu sexualitatea lui. Lui îi este dor de acasă, iar acasa nu înseamnă tatăl vitreg, ci mama. Dacă ai fi fost băiat în acea perioadă, probabil că ai amesteca totul şi ai visa nebuneşte. În secvenţa de la început, în dormitorul părinţilor, ai senzaţia că există ceva foarte intim între mamă şi fiu. A fost singura parte despre care mi s-a spus din echipă că e un pic cam mult. Dar secvenţa aia îl face mult mai credibil pe tatăl vitreg. De ce nu ar putea să se întâmple? Mi s-a părut interesant.
Care este elementul fără de care acest film nu ar fi fost ceea ce este?
Marc Brummund: Cântecele. Pentru mine cel mai importante este ca spectatorul să nu uite în ce epocă se află. Este finalul anilor 1960, iar pentru mine a fost foarte important nu doar să am muzica originală, dar şi cântecele, cum este ”Scarborough Fair” de Brasil 66. Este acolo şi un cântec original al lui Enio Morricone, unul Joan Baez, Status Quo, dar şi un şlagăr al lui Roy Black, piesa de la Woodstock a lui Richie Havens, iar în final ”The House of The Rising Sun”. Asta ajută spectatorul. A fost foarte important pentru mine să iau piesele astea. Ne-am zbătut să le găsim. Pentru ”Scarborough Fair”, care este compus în Evul Mediu, nu a trebuit să plătim drepturi, pentru că era o reinterpretare. Nu este Simon & Garfunkel, este o altă versiune, care îmi place chiar mai mult. Pentru cântecul compus de Enio Morricone am plătit doar 12.000 de euro, ceea ce nu este mult pentru aşa ceva. Sigur, sunt foarte fericit cu distribuţia filmului. Sunt actori cunoscuţi în Germania, iar asta e rar pentru un film de debut.
Festivalul Zilele Filmului German se încheie joi, la clubul Control din Bucureşti, unde va fi prezentat filmul ”Moarte hipioţilor! Trăiască punk‐ul/ Tod den Hippies! Es lebe der Punk!”, de Oskar Roehler (2015), care va fi urmat de un concert al grupului german Jolly Goods.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
