Bruno Mazzoni, cunoscut traducător literar şi profesor de limba română la Universitatea din Pisa, promotor şi prieten al culturii române, a vorbit într-un interviu publicat în exclusivitate de News.ro, despre romanul “Enigma Otiliei”, de George Călinescu, cu o prefaţă a sa în italiană şi despre care speră să aibă acelaşi succes pe care l-a avut “Il gattopardo”, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, despre “traducerile care îşi pierd în plan lingvistic, cu trecerea timpului, farmecul necesar”, dar şi pe ce loc se află în prezent literatura română în topul celor mai promovate literaturi din Europa.
Prezent la Salonul Internaţional de Carte de la Torino, cea mai importantă manifestare de profil din Italia, la care România participă pentru al 11-lea an consecutiv cu un stand organizat de Institutul Cultural Român, pentru lansarea romanului “Enigma Otiliei”, specialistul spune că punctele cheie în promovarea literaturii române în lume o reprezintă relevanţa editurilor, valoarea operelor şi calitatea traducerii.
Primul eveniment de la standul României va avea loc joi, de la ora locală 12.00, când este programată lansarea volumului „L’enigma di Otilia”, de George Călinescu, tradus de Alessio Colarizi Graziani şi Laura Vincze, apărut la editura Lithos Editrice (Roma) în 2018. Introducerea este semnată de cunoscutul traducător şi profesor italian de limbă română Bruno Mazzoni, care va prezintă cartea alături de traducătorul Alessio Colarizi Graziani.
Prof. univ. Bruno Mazzoni (n.1946, Napoli) este unul dintre cei mai importanţi traducători din română în italiană, printre autori numărându-se Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Herta Müller, Max Blecher, Denisa Comănescu. Şi-a manifestat interesul pentru cultura română încă din anii studenţiei, la Universitatea „Federico II“ din Napoli, când, după ce a primit o bursă în România, a ales un subiect legat de ideologia lingvistico-literară şi mişcare politică la Şcoala Ardeleană pentru lucrarea de diplomă. Ulterior, a urmat studii doctorale în România, sub îndrumarea prof. univ. Iorgu Iordan. A fost lector de limba italiană la Universitatea din Bucureşti şi conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Este autor al unor studii dedicate lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, dar şi al unui volum despre inscripţiile din Cimitirul de la Săpânţa, „Le iscrizioni parlanti del cimitero di Săpânţa” (Edizioni Ets, 1999). În 2003, a primit Premiul naţional pentru traducere din partea Ministerului pentru Bunurile culturale al Italiei. Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara şi al Universităţii Bucureşti.
Prezentăm integral interviul acordat de traducătorul Bruno Mazzoni:
Sunteţi un bun cunoscător al literaturii române, din care traduceţi în limba italiană de aproape 20 de ani. În fiecare an criticii literari remarcă numeroase apariţii valoroase, însă timpul este limitat. Cum alegeţi cărţile?
Bruno Mazzoni: Din motive strict profesionale, fiind profesor universitar, am aşteptat mult timp înainte de a mă încumeta să traduc cărţi de autori români, mai ales că un bun prieten de-al meu, cunoscutul românist Marco Cugno de la Universitatea din Torino, era foarte implicat în a promova la noi, la un nivel de excepţie, literatura română. Ca şi el, am preferat să îmi aleg personal operele pe care intenţionam să le propun spre publicare unor edituri din Italia. Nu a fost în niciun caz o întâmplare faptul că, pe la sfârşitul anilor ’90, am mizat pe un autor contemporan, de nivel european, cu o paletă literară foarte amplă şi un excelent bagaj cultural, anume Mircea Cărtărescu.
Spuneaţi într-un interviu că o traducere ar trebui refăcută o dată la 40 de ani, pentru că vocabularul se schimbă. Ce spuneti atunci despre opera însăşi, ne putem gândi că expiră un anumit tip de literatură? Ce face ca unele cărţi să fie citite şi peste ani, iar altele, respectate poate ca fiind canonice, să se bucure de notorietate fără a mai fi însă citite?
B.M.: Stilul original al unei opere constituie un fel de brand autorial, formând ceea ce se numeşte în stilistică ‘idiolect’. Nu e de mirare, deci, dacă orice român cultivat e în stare să recunoască amprenta eminesciană atunci când citeşte un sonet scris de el, tot aşa cum se poate întâmpla la noi dacă cineva întâlneşte un text scris de Dante sau Petrarca sau Leopardi. Recunoaştem acolo că un geniu creator a plăsmuit într-un mod inedit - şi cu greu imitabil - o ‘limbă’ proprie. În schimb, tălmăcirile au o viaţă cu totul perisabilă din moment ce orice traducător, chiar dacă e foarte talentat, nu este un creator în sine, ci transpune de fapt în limba lui ce găseşte în textul original. Dar nu orice text îşi epuizează valenţele implicite prezente în textura lui la o singură citire, sunt opere care prin natura lor complexă prezintă nivele de interpretare diferite, stratificate, în timp ce cuvintele lor au o polisemie care produce ecouri diferenţiate în timp şi în spaţiu, în funcţie de competenţa cititorului, de sensibilitatea epocii, de ideologia vremii ş.a.m.d. De asta eu socotesc că orice traducere îşi pierde în plan lingvistic, cu trecerea timpului, farmecul necesar. Nu întotdeuna calitatea cărţilor este suficientă pentru a decreta dacă o carte va rămâne în permanenţă în canonul unei literaturi: un exemplu elocvent poate fi Divina Commedia, care în decursul a opt secole a avut aprecieri diverse, legate de climatul epocilor. În orice caz, cred că statutul de operă ‘clasică’ este o garanţie (pentru această noţiune m-aş limita să trimit la un bine-cunoscut eseu de Italo Calvino).
Primul eveniment de la standul României organizat de ICR la Salonul de Carte de la Torino este lansarea ediţiei în limba italiană a romanului “Enigma Otiliei”, de George Călinescu, prefaţată de dumneavoastră. Cartea este în programa de Bacalaureat, deci în România este o lectură obligatorie pentru tinerii de 17-18 ani. Credeţi că va avea succes la publicul tânăr din Italia?
B.M.: Este o întrebare dificilă, la care pot să răspund cu o anecdotă din lumea editorială italiană. Pe la începutul anilor ’60, un intelectual rafinat din Palermo trimisese la editura Einaudi din Torino, în manuscris, un roman cu mult condei şi miez istoric. Cartea i-a fost înmânată lui Elio Vittorini, critic şi romancier (şi el sicilian), referent literar, care socotise, probabil din considerente in primis ideologice, că romanul nu merită să fie publicat. Pasul următor al autorului a fost de a trimite cartea la un alt editor, şi el de stânga, din Milano, Giangiacomo Feltrinelli, care a avut o cu totul altă părere, în aşa fel încât în 1963 a apărut celebrul Il gattopardo, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care a câştigat importantul Premio Strega, s-a bucurat de un adevărat succes de public, a fost tradus în nu ştiu câte limbi şi mai apoi mirabil ecranizat de Luchino Visconti. Nimeni nu ar fi crezut în anii ’60 că un roman istoric, care nu prezenta o viziune progresistă şi ascensională a istoriei, ar putea avea impactul pe care l-a avut. M-aş bucura mult dacă romanul lui G. Călinescu, abia apărut în traducere la noi, să fie bine receptat de critică şi citit aşa cum se mai întâmplă în România.
Condiţia pentru a fi numit cititor adevărat, „robust“, spuneaţi că ar fi aceea de a citi cel puţin 30 de cărţi pe an. Dar cât de mult contează selecţia acestora, ce îi conferă „greutate“ unei cărţi? Este succesul unui titlu calculat în numărul de exemplare vândute, în multitudinea de ecouri critice din reviste culturale de prestigiu sau poate este corelat cu notorietatea autorului sau a editurii?
B.M.: Problema pe care o puneţi este un subiect delicat, aş spune într-o oarecare măsură chiar dureros. Piaţa italiană de carte suferă de mai multe decenii de o criză destul de serioasă, care ţine şi de conjunctura economică generală. Un public restrâns şi fidel se menţine, dar nu întotdeauna primează calitatea literară a operelor tipărite. Există la noi câteva mii de premii literare, prea des condiţionate de influenţa editurilor mari, edituri care preferă în bună măsură să publice autori deja cunoscuţi, nume internaţionale care asigură cifra de vânzări pentru fiecare carte nouă, sau scriitori italieni promovaţi prin talk-show-uri şi alte programe tv. În acest context este foarte binevenită prezenţa multor edituri mici sau mijlocii care investesc în scriitori noi, publicând cărţi de calitate, precum şi opere publicate în deceniile ’20, ’30 ale veacului al XX-lea şi de mult timp absente de pe piaţa noastră. Neavând un număr consistent de reviste culturale, nu mi se pare că recenziile ar reuşi să schimbe mult aprecierea cititorilor, dar contează în schimb renumele editurii.
Sunt editurile din Italia interesate de autori români? În Romania, de pildă, una dintre cele mai mari edituri, Humanitas, are o colecţie impresionantă, „Biblioteca italiană”, cu ediţii bilingve.
B.M.: Nu avem edituri italiene care au creat o biblioteca românească asemănătoare cu prestigioasa „Biblioteca italiană” Humanitas. Poate, cu excepţia editurii Rediviva din Milano, care publică, din păcate, titluri şi autori cu profil şi valoare foarte diferite, şi a editurii Aracne din Roma, care obţine finanţări dar nu distribuie în librărie cărţile tiparite, care se pot obţine numai on demand. Sunt în schimb câteva edituri care au în portofoliu mai mulţi scriitori români sau de origine română. Mare păcat este însă faptul că există nişte edituri mici, aproape necunoscute, care îşi arată un oarecare rapsodic interes faţă de opere româneşti, în vederea obţinerii unor finanţări din partea ICR (aş îndrăzni să sugerez o mai migaloasă selecţie pentru a nu investi/risipi degeaba resurse care ar merita mai mult).
Cunoaşteţi tineri traducători italieni de limbă română cărora simţiti că le veţi putea preda ştafeta peste ani ? În cât timp se formează un traducător?
B.M.: Avem din fericire şi câţiva tineri bine pregătiţi, care au ieşit din universităţile noastre ştiind destul de bine limba română şi graţie unor semestre Erasmus petrecute în România. În realitate, pe lângă o foarte bună cunoaştere a limbii ‘sursă’, socotesc şi mai important un ataşament deosebit pentru limba ‘ţintă’, adică pentru limba maternă, în care fiecare traducător ar trebui să fi citit cât mai mulţi autori moderni şi contemporani în stare să ofere un bogat repertoriu stilistic. Formarea ţine de fapt de calitatea omului şi de talentul de a-şi însuşi toate resursele lingvistice necesare.
Pe o scară de la 1 la 10, unde s-ar situa în prezent literatura română în topul celor mai promovate literaturi din Europa?
B.M.: Chiar dacă ar trebui spus că e o nedreptate, mi-e teamă că deocamdată aş pune-o pe locul 6.
Ce îi lipseşte României să îşi plaseze bine tezaurul literar?
B.M.: S-a făcut foarte mult, în ultimii zece ani, pentru a promova prezenţa de cărţi româneşti în lume. Din punctul meu de vedere, ar fi bine să fie luată în seamă relevanţa editurilor care aplică pentru finanţare (numărul anual de cărţi publicate, lista autorilor traduşi, asigurarea unei distribuţii pe piaţă), valoarea operelor (ale unor autori în viaţă, dar nu numai), calitatea traducerii.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
