Scriitorul Tom Perrotta, nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului „Little Children”, vorbeşte într-un interviu publicat în exclusivitate de News.ro despre cea mai nouă producţie pe care a creat-o, „Doamna Fletcher/ Mrs. Fletcher”, ce va fi lansată luni de HBO. Autorul povesteşte despre parcursul său de la romancier la creator de seriale, despre sexualitate şi porno, despre Hollywood-ul „întunecat” şi trădarea pe care a simţit-o în anii 1980, când au fost lansate filme ca „Top Gun” şi „Rambo”. La fel, spune el, s-a simţit şi când au început să apară filmele cu supereroi.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Producător executiv al serialului, Perrotta este cunoscut şi pentru „Cei rămaşi/ The Leftovers”, produs de HBO după cartea lui omonimă. „Filmele şi serialele au ridicat nivelul la care sunt văzute cărţile mele”, spune el în interviu.

Născut pe 13 august 1961, în New Jersey, Tom Perrotta a predat la Yale, perioadă în care a debutat cu „Bad Haircut: Stories of the Seventies” (1994), o colecţie de povestiri bine primită de critici. S-a mutat la Harvard şi, în 1997, a publicat primul roman, „The Wishbones”. În 1998, a apărut „Election”, care a fost adaptat pentru marile ecrane de Alexander Payne. În filmul lansat în 1999 joacă Matthew Broderick şi Reese Witherspoon. Au urmat romanele „Joe College” (2000) şi „Little Children” (2004). Acesta din urmă a fost considerat de critici una dintre cele mai bune cărţi ale anului, iar adaptarea cinematografică, cu Kate Winslet şi Patrick Wilson în rolurile principale, a primit în 2007 trei nominalizări la Oscar, inclusiv pentru scenariul adaptat. Perrotta a mai scris „The Abstinence Teacher” (2007), „The Leftovers” (2011) şi „Mrs. Fletcher” (2017). Cartea „Doamna Fletcher” a apărut în limba română, în 2018, la editura Polirom.

Serialul „Doamna Fletcher” are în centru o mamă singură, interpretată de Kathryn Hahn, al cărei fiu pleacă la facultate. Găsindu-se în noua postură, ea încearcă să găsească noi sensuri în viaţă.

„Am fost interesat şi de femeile din generaţia mea şi cum au făcut faţă acestei revoluţii feministe care are loc de când îmi aduc aminte. Apoi mi-am dat seama de câtă vâlvă se face în jurul sexului”, explică Perrotta. „Cred că sexul este un lucru ascuns. O parte din mintea noastră vrea să-l controleze, dar este şi o sursă de dezechilibru. Partea bună a revoluţiei sexuale e că toată lumea are dreptul la plăcere, iar asta a creat, în mai multe feluri, spaţiu pentru ca mişcările LGBTQ să aibă loc”.

Tom Perrotta (Foto: Ben King/ HBO)
Tom Perrotta (Foto: Ben King/ HBO)

Prezentăm integral interviul cu Tom Perrotta:

Ce a dus la începerea acestui serial?

T.P.: Am avut o experienţă plăcută lucrând la „Cei rămaşi”, apoi am terminat „Doamna Fletcher” şi am ştiut că vreau să mă întorc la televiziune. Nu a trebuit să mă duc la nimeni altcineva, am mers direct la HBO. Singura diferenţă este bariera dintre un format de o oră şi unul de jumătate de oră, tehnic este dramă şi comedie, dar nu despre asta e vorba. „Cei rămaşi” are elemente comice, în ciuda faptului că este o dramă, iar „Doamna Fletcher” este o dramă, însă doar de jumătate de oră. Asta a însemnat că am lucrat cu alţi oameni la HBO, în special cu Amy Gravitt (vice preşedinte executiv HBO Programming, n.r.). Multă vreme am fost doar noi doi, am vorbit despre serial, am lucrat la scenariul pilot şi ne-am jucat cu idei. A fost foarte simplu, având în vedere că acum în televiziune sunt mai mule posturi ceea ce înseamnă că poţi să ai mai multe întâlniri, dar aici a fost foarte simplu. Am fost la o singură întâlnire cu cei de la HBO şi apoi ne-am pus pe treabă.

Sunteţi creditat scenarist al episodului pilot, apoi apar alţi scenarişti pentru celelalte episoade. Cum funcţionează asta?

T.P.: După ce am terminat episodul pilot, am adunat toţi scenariştii la un loc şi au lucrat împreună. Programul devine destul de crunt de la un punct anume. Aşa a fost şi pentru „Cei rămaşi”, am avut scenarişti diferiţi.

Cum este, ca romancier obişnuit să scrie singur, să lucraţi alături de o mulţime de scriitori?

T.P.: Poate fi extrem de dureros. Dar când văd acum serialul, văd că sunt multe replici bune venite de la alţi oameni şi îmi dau seama că celelalte voci şi perspective au îmbogăţit cu siguranţă serialul. Transformă o discuţie interioară într-una exterioară. Când vorbeşti cu tine însuţi, cu toţii se plac, iar alţi oameni par obstacole şi lucrurile se complică. Orice scriitor poate confirma că o zi stând la birou poate fi stresantă, unele zile pot fi de coşmar, altele pot fi minunate, iar acest lucru este amplificat într-o cameră unde sunt mai mulţi scriitori. În unele zile simţi că nu discuţi despre propunerile creative, ci pur şi simplu, te lupţi cu cineva.

Vă place să fiţi pe platourile de filmare?

T.P.: A fost o experienţă interesantă pentru că, deşi am avut un rol de conducere, am lucrat cu regizoarea Nicole Holofcener, care este o legendă, iar Kathryn Hahn, actriţa din rolul principal, lucrează de peste 20 de ani. Aşa că am un rol de conducere, conducând oameni care ştiu mult mai bine decât mine ce au de făcut. O parte din responsabilitatea mea este să ştiu când să nu le stau în cale. Însă uneori trebuie să spun că nu vreau ca ceva să fie într-un fel sau altul. Partea această a fost complicată. Pentru un romancier, toată această bătălie este purtată în interior, te lupţi cu tine însuţi. Eventual, arăţi unui editor şi primeşti sugestii, dar ai mereu sentimentul că este cartea ta. Şi încerci să o faci cât de bine poţi, cu toate sugestiile editorului, la final cartea poartă numele tău şi este înregistrată ca a ta. Dar a lucra în televiziune este un lucru care implică mult mai multă colaborare, iar în momentele mele de claritate, pot accepta asta. Cu siguranţă este ceva spre care m-am îndreptat în acest moment al carierei mele.

Vă simţiţi, mai întâi de toate, un romancier?

T.P.: Da. Urăsc să vorbesc despre asta în termenii folosiţi acum, termeni ca „proprietate intelectuală”. Dar eu le văd pe toate ca pe un întreg şi strict ca ceva care se referă la carieră. De exemplu, cartea „Election” nu a creat multă vâlvă, în schimb filmul „Election” a devenit unul emblematic, o entitatea culturală. Şi eu am învăţat din asta. Pentru un motiv sau altul, cărţile mele o duc bine şi mi-am creat o reputaţie, însă filmele şi serialele au ridicat nivelul la care sunt văzute cărţile.

De multe ori, autorii nu sunt fericiţi cu felul în care munca lor a fost adaptată pe ecran. Cum este în cazul dumneavoastră? Sunteţi mulţumit?

T.P.: Cu siguranţă. Poate a fost un accident, poate a fost noroc sau poate e ceva care poate fi adaptat uşor. Alexander Payne a făcut „Election”, iar el este unul din cei mai buni regizori din generaţia noastră. Todd Field a făcut „Little Children”, de atunci nu a mai făcut nimic, dar cred că filmele lui sunt fantastice. Şi am fost suficient de norocos să lucrez cu Damon Lindelof la „Cei rămaşi”, iar el este un adevărat creator. Cred că am fost în această călătorie în care am încercat să învăţ cum să fiu un creator de filme, pe lângă a fi romancier.

Să vorbim despre temele pe care abordate în „Doamna Fletcher”. De unde aţi început?

T.P.: Fiecare carte care a funcţionat pentru mine a pornit de la două idei. Cred că doar o idee nu este suficientă pentru un roman, ci două idei care se lovesc una de alta. Aspectul autobiografic al acestei cărţi a fost constituit de plecarea copiilor mei la facultate şi eu simţind că acesta este finalul unei perioade care mi-a acaparat tot timpul. Dintr-o dată, s-a terminat şi a creat loc pentru ceva nou, iar în cazul meu acel ceva nou a fost lucratul în televiziune. A fost mai mult un semnal că încă sunt în viaţă şi că este loc de reinventare. Pentru mine, nu a fost o reinventare personală, ci mai mult artistică. Am fost interesat şi de femeile din generaţia mea şi cum au făcut faţă acestei revoluţii feministe care are loc de când îmi aduc aminte. Sensul cel mai pur al acesteia a fost că o femeie divorţată, al cărui copil pleacă la facultate, acum este singură şi este gata pentru ceva nou. Aceasta a fost ruta autobiografică a poveştii. Apoi mi-am dat seama de câtă vâlvă se face în jurul sexului. Asta a fost înaintea mişcării #MeToo. Erau atâtea lucruri despre hărţuiri sexuale în campusuri şi am fost interesat şi de industria porno – „Little Children” are o intrigă minoră despre porno – şi încă încerc să-mi dau seama ce înseamnă asta pentru sexualitatea noastră. Această librărie enciclopedică a sexualităţii umane este acum disponibilă tuturor şi este un fel de lume neregulată, haotică, care tot evoluează. Sunt reprezentări ale plăcerii care sunt foarte puternice, însă mai este şi această cloacă înfricoşătoare şi oribilă a abuzului. Acest cantitate de material ne dă formă sexualităţii şi nouă nu ne place să vorbim despre asta. Ştiu că sunt oameni care vorbesc despre asta – şi poţi vorbi despre asta într-un fel explicit şi moral – dar eu nu sunt interesat să iau nicio parte; este porno bun sau rău? Este aici şi, în mod clar, a influenţat viaţa fiului meu din carte, dar este şi inspiraţia doamnei Fletcher de a-şi revendica sexualitatea şi de a încerca nişte identităţi noi.

Chiar dacă nu vorbim despre porno atât de mult, este o înţelegere generală că majoritatea bărbaţilor se uită la porno, iar femeile nu. Aşadar, este interesant că aveţi în mijlocul poveştii o femeie, Eve Fletcher. De ce e asta?

T.P.: Cred că nimeni nu ar fi interesat de o poveste despre un bărbat de vârsta a doua care se uită la porno, nimeni nu vrea să vadă asta. Cred că sexul este un lucru ascuns. O parte din mintea noastră vrea să-l controleze, dar este totodată o sursă de dezechilibru. Partea bună a revoluţiei sexuale susţine că toată lumea are dreptul la plăcere, iar asta a creat, în mai multe feluri, spaţiu pentru ca mişcările LGBTQ să aibă loc. De ce oamenii gay nu-şi pot satisface plăcerile sexuale? Asta a devenit o întrebare la care lumea trebuia să răspundă după ce a fost văzută ca o încălcare a drepturilor umane. Însă feminiştii au observat, pe bună dreptate, că industria porno degradează femeile şi le transformă în obiecte, iar cartea lui Peggy Orenstein „Girls & Sex: Navigating the Complicated New Landscape” vorbeşte despre asta. Multe fete se maturizează cu băieţi care au învăţat asta din porno, sunt conştient de asta. În campus are loc ciocnirea dintre două viziuni. Una încearcă să controleze sexul şi susţine că trebuie să fie consimţit, să fie plăcere pentru ambele părţi - nu poţi avea reclamaţii aici, e bine. Apoi, este lumea fără reguli, care susţine că poţi să te duci şi să iei ce-ţi doreşti - toate lumea îşi doreşte asta şi aşa merg lucrurile. Şi ea vrea asta şi cere asta. Iar aceste viziuni creează o disonanţă cognitivă în vieţile noastre sexuale, iar cartea trece prin toate acestea la niveluri diferite şi am încercat să arătăm asta şi în serial. Unul dintre lucrurile interesante legat de asta este reprezentat de cei doi potenţiali parteneri ai doamnei Fletcher, dintre care unul este Julian (Owen Teague). Dacă spui povestea unui bărbat de vârstă mijlocie care este interesat de oameni de 19 ani, oamenii nu ar reacţiona bine. Celălalt partener este angajata ei (Amanda, jucată de Katie Kershaw), şi nu este bine nici dacă spui o poveste despre o şefă care flirtează cu angajata ei. Dar, cumva, în „Doamna Fletcher”, o vezi pe această femeie care nu are nimic prădător în ea şi, într-un fel, suspendăm o mare parte dintre acele judecăţi morale. Este fascinant şi încerc să-mi dau seama de asta pentru că eu cred că dorinţa nu este disciplinată, iar asta face parte din frumuseţea ei, dar dorinţa nedisciplinată ne poate duce într-un haos.

Aţi văzut-o pe Kathryn Hahn într-un rol anume înainte să vă gândeşti că ea ar fi perfectă pentru „Doamna Fletcher”?

T.P.: Ai văzut „Afternoon Delight”? Uită-te, pentru că acela este un film regizat de Jill Soloway care m-a făcut să mă gândesc la ea. Ea joacă rolul unei mame din suburbie care sfârşeşte prin a invita la ea acasă o stripteuză adolescentă care are probleme în mod evident, ceea ce declanşează restul evenimentelor. Kathryn o joacă pe mamă şi este o interpretare puternică, iar acel film mi s-a plimbat prin minte pentru că exploram exact acel tărâm. Dar ceea ce mă impresionează la Kathryn, şi am ştiut că o să fie o problemă pentru serial, este că mare parte din serial este povestea unei femei care începe să se uite la filme porno. E singură când face asta, şi trebuie să fie cineva pe care vrei să-l vezi singur, cineva care poate spune o poveste fără să simtă că este opac. Iar viaţa ei interioară este atât de vizibilă sau, mai degrabă, viaţa interioară a personajului ei vizibilă.

A fost receptivă cu privire la rolul ei?

T.P.: Va trebui să o întrebi pe ea asta, dar eu cred că după ce l-a acceptat a fost neînfricată şi câteodată ne-a împins să facem mai mult. Cred că este curajoasă şi şi-a dorit să forţeze nota cu povestea pe care o spuneam şi mi-a plăcut asta. Am început să spunem povestea în culmea mişcării #MeToo. Am început să alcătuim povestea atunci şi cred că a fost un moment interesant să fii un bărbat care crează un serial şi am sfârşit prin a învăţa multe de la ea şi cred că a fost o colaborare interesantă. Ca romancier, am creat acest personaj, cunosc acest personaj, dar când am făcut serialul, Kathryn i-a dat viaţă şi a devenit important pentru mine să ştiu ce a crezut ea despre acel moment. Aşa a preluat un rol colaborativ mare în această poveste. Este minunată.

Aţi spus că toate poveştile bune au o întrebare morală la bază. Ce bază are această poveste?

T.P.: Când am vorbit despre nesupunerea dorinţei, am prezentat ceea ce serialul explorează. Este un moment când cultura a devenit prudentă în legătură cu nesupunerea dorinţei. Este o carte minunată numită „Three Women”, de Lisa Taddeo, şi este fascinantă pentru că îmi aminteşte de povestea pe care o spunem în „Doamna Fletcher”. Este vorba despre trei femei care sunt atât de prinse de dorinţă încât devine un fel de monomanie şi se simte cum devine o forţă distructivă în viaţa lor, dar este totodată şi singurul lucru care le face să se simtă vii.

Este o scenă în care doamna Fletcher aude că fiul ei se uită la porno...

T.P.:  Îl aude prin uşă vorbind murdar.

Ea îl ceartă în maşină despre felul în care ar trebui să se comporte cu femeile. Apoi, mai departe, o vedem pe ea uitându-se la porno.

T.P.: Da. Când eram copil erau aceşti arbitri ai moralităţii care nici ei nu erau atât de puri. Una dintre poveştile cu care cultura noastră s-a zbătut, fie că vorbim despre preoţi care abuzează copii sau despre altceva, este că oricine se consideră neîntinat va ajunge să fie întinat. Şi nu este despre faptul că Eve se consideră neîntinată, dar o parte din lupta ei o reprezintă faptul că este atrasă de lumea porno despre care, într-un fel, ştie - deoarece a văzut-o în fiul ei - că poate distruge oameni sau îi poate face să se comporte nepotrivit sau autodistructiv. Şi, cumva, umple un gol din viaţa ei. Este acea zonă în care oamenii fac lucruri care se bat cap în cap cu propriul simţ moral. Pentru mine, atunci este momentul în care un personaj devine interesant.

Aţi spus cândva, parafrazez, că nu vreţi să creaţi personaje eroice, ci sunteţi interesat de oamenii obişnuiţi şi vieţile lor. Este o marcă a muncii dumneavoastre?

T.P.: Da. Cred că am fost capabil să privesc instituţii normale – şcoli, centre pentru bătrâni, familia, echipe de sport – şi să găsesc personaje despre care cred că sunt în mijlocul unor explorări morale şi călătorii personale importante, oameni care ar putea părea plictisitori. Asta fac eu ca scriitor. Fac asta mereu în viaţa reală. Cred că unii oameni sunt plictisitori, dar scriitorul din mine ştie că nu sunt dacă ar putea să-şi dea seama care este povestea lor.

Este interesant că scrieţi despre oameni obişnuiţi într-o vreme în care cinematografia şi mare parte dintre producţiile de televiziune sunt dominate de supereroi din benzile desenate. Credeţi că televiziunea este cel mai bun mod de a expune acest fel de poveste?

T.P.: Da, chiar mă gândeam la asta acum câteva zile. Am început să fiu interesat de film odată cu revoluţia filmului indie, în anii ’90, iar felul de poveşti pe care voiam să le spun am început să le văd în filme de Richard Linklater, Steven Soderbergh şi Spike Lee. Am înţeles că este un loc în Hollywood pentru ce fel de filme vreau să fac. Din fericire, am reuşit să primesc un film creat de Alexander Payne. Apoi şi acel moment a trecut şi am început să văd „Clanul Soprano” şi „Mad Men” şi m-am gândit că acum pot spune poveşti şi în acest fel. Şi, bineînţeles, am crescut în anii ’70, iar atunci a fost un alt moment în care Hollywood producea filme întunecate, complexe din punct de vedere moral. M-am simţit trădat când au apărut, în anii ’80, „Top Gun” şi „Rambo” şi ne-am întors la moralitatea simplă. Şi, din păcate, aşa m-am simţit când au început filmele cu supereroi. Mereu mă simt gol după ce văd acele filme.

Ar putea exista un al doilea sezon „Doamna Fletcher”?

T.P.: Credem că aceasta este o poveste completă, iar acum o tratăm ca pe o muncă terminată.

Ce urmează pentru dumneavoastră?

T.P.: Acest an şi jumătate în care am lucrat la „Doamna Fletcher” şi a fost obositor pentru mine. A fost un an lung în care m-am refăcut, iar după ce lansăm serialul voi avea un moment de linişte. Şi am o carte pe care vreau să o scriu.

Vă veţi concentra pe asta?

T.P.: Ani de zile am dezvoltat un sistem în care am scris o carte, apoi am încercat să o adaptez, iar dacă lucrezi la un film este proces limitat. Am scris nişte schiţe cu Todd Field pentru „Little Children”, apoi a preluat el. Filmul a intrat în producţie, iar rolul meu s-a terminat. Dar televiziunea necesită mult mai mult şi m-a separat de scrisul de cărţi ceva vreme, de când cu „Cei rămaşi” - şapte sau opt ani. Am terminat „Doamna Fletcher”, iar acum trebuie să încep altceva.

Serialul „Doamna Fletcher/ Mrs. Fletcher”, care are şapte episoade, va avea premiera pe 28 octombrie la HBO şi pe HBO GO. Săptămânal, va fi difuzat câte un episod.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.