”How can I help you?”, scrie pe tricourile unor profesori americani, despre care scriitorul Radu Jörgensen spune că trăiesc o ”dramă academică americană”, în care corectitudinea politică face regulile. O mişcare pornită în anii 1968, cu premise bune, a ajuns, astăzi, să macine un sistem de educaţie în care discriminarea pozitivă ia locul meritocraţiei şi în care manipularea seamănă cu Fenomenul Piteşti, ”o combinaţie de frică şi ruşine” care îi face pe mulţi să se conformeze, spune, într-un interviu pentru agenţia de presă News.ro, Radu Jörgensen, matematician român care predă la un colegiu din Maryland. Cu toate acestea, America rămâne ţara unde libertatea este cel mai valorizată şi care a dovedit, la alegerile din noiembrie, că poate contracara această presiune a political correctness-ului, consideră el.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Pornind de la temele din ultima sa carte, proaspăt lansată la Editura Humanitas, Exit 45 Tragedie academică americană”, scriitorul vorbeşte, în interviu, atât despre mediul academic american, cât şi despre reţeaua de relaţii şi întâlniri cotidiene dintre personaje autentice şi atent construite.Exit 45” este un roman amplu, care abordează problema universităţii americane în care corectitudinea politică şi conformismul, ne sugerează autorul, au devenit mai importante decât competiţia şi meritocraţia. Personajele vin din medii diferite ca ortodoxia sârbească şi catolicismul polonez, trecut prin Solidaritatea, din China mai nou capitalistă şi din Argentina.

Totodată, Radu Jörgensen vorbeşte despre sistemele de educaţie din Suedia şi România, despre care crede că are în continuare vârfuri bune în matematică, dar care a greşit schimbând din temelii un sistem care avea şi părţi bune.

Prezentăm integral interviul acordat de scriitorul Radu Jörgensen agenţiei de presă News.ro.

Magda Grădinaru: Radu Jörgensen, aţi scris un roman despre felul în care poţi vedea America atunci când ai de-a face cu ea în mod cotidian. La un moment dat spune şi personajul cărţii, într-un episod, cel al luării de ostatici în universitate, ”nu e Hollywood”. Aş vrea să vă întreb mai întâi care e primul lucru care ţi se relevă în America ca fiind altfel decât în filmele despre ea?

Radu Jörgensen: Momentul acela din carte e un moment foarte tensionat, însă cumva Vlasic, personajul care duce acolo naraţiunea, se aştepta la orice, luase nişte lovituri puternice, vinovăţia îl făcea să creadă că, în urma unor greşeli de-ale lui, primise aceste lovituri puternice de la destin, dar nu se aştepta la acţiunea aceea de la şcoală, care e clişeatică. Nimic din ce s-a întâmplat aici nu e, în fond, un clişeu, îşi zice, nu aştepta nici elicoptere, nici benzile cu ”crime scene”, răul descoperit de el era mult mai în interior, nu era un rău superficial, pe care îl vedem într-o oră şi 25 de minute, bem o Coca Cola, mâncăm popocorn şi apoi plecăm acasă liniştiţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi pe scenă sau pe ecran au murit zeci de oameni. Lucrurile astea au devenit cotidiene, lumea nu le mai bagă în seamă şi el, Vlasic, de asta are o ură, o supărare că lucrurile se pot termina aşa.

M.G.:  Într-o banalizare a răului.

Radu Jörgensen: Exact. El a săpat şi a găsit nişte mecanisme, a deconspirat nişte mecanisme mai adânci ale coridoarelor puterii în lumea academică şi dintr-o dată, totul pare să se termine într-o chestie din asta care, deşi dramatică, pentru că nu ştii ce se întâmplă cu ostaticii, am ajuns să ne obişnuim cu ea în Occident, mai mult decât cu fosta normalitate. Am ieşit din acea normalitate şi ne-am făcut o normalitate din asta, din astfel de situaţii. E o ură şi o încrâncenare în Vlasic, că se poate termina aşa.

M.G. :  Dincolo de experienţa personală, şi trebuie să spunem că nu ne aflăm în faţa unui roman autobiografic, de ce aţi ales ca scenă a romanului universitatea ?

Radu Jörgensen: Nu, nu vorbim despre un roman autobiografic, dar mecanismele descrise îşi au şi punctul de plecare în universitate, şi îşi au şi deznodământul tot în universitate, pentru că începând din anii 1968, după mişcările din 1968 – 1970, când s-a creat noua structură de putere în universităţile americane şi până astăzi, au fost manipulate două, trei generaţii de americani cu şcoală. Vlasic ajunge în America ca un om care nu ştie nimic despre America, deşi el ştie foarte mult despre multe, fiindcă e genial şi, aşa cum apare la un moment dat în carte, spune: ”Nu ştiu, nu e vina mea, trec printr-o bibliotecă şi, mergând, văd peste umărul unuia care citeşte pe scaun ceva şi dacă mă întrebi după 10 ani, ştiu exact ce era acolo”.

M.G. : La un moment dat spune, dacă îmi amintesc bine, că I.Q.-ul lui nici nu poate fi măsurat.

Radu Jörgensen: Da, exact, el măsoară testul de I.Q. şi nu testul de I.Q. îl măsoară pe el.

M.G. : Revenind la întrebarea despre universitate : universitatea joacă, practic, un rol politic, spuneţi, în sensul polis-ului, dacă vreţi.

Radu Jörgensen: Foarte puternic. Înainte, pentru mine, universitatea era o cetate, care forma nişte minţi. Nu mai este aşa, partea aceasta de radicalism s-a întins ca un fel de meduză, de caracatiţă care şi-a întins braţele peste tot şi a cuprins toată societatea, a infestat, a băgat toxine în societate, deşi iniţial, ideile din 1968 erau foarte bune. Dacă le citim astăzi pe hârtie vedem că sunt multe lucruri bune, mai ales că era o combinaţie cu mişcările civile, cu întoarcerea trupelor din Vietnam. Nu puteai să spui nici atunci, nici astăzi nu poţi să spui că nu sunt lucruri bune. Sunt mai multe etape, cum le văd eu : prin 1990, deja balanţa înclina în favoarea reprezentanţilor de stânga, ai mişcării political correctness foarte agresive şi din acel moment domină societatea din ce în ce mai mult, ajungând astăzi să acopere presa toată. Au făcut stat în stat şi regulile lor vor să le impună ca lege.

M.G . : Personajele din carte, nu toate, provin din spaţiul est-european, unde universitatea arăta altfel. Poate de aici şi această întâlnire ca o confruntare, o coliziune. În spaţiul est-european, universitatea funcţiona elitist. Cea americană, spuneţi în carte, nu mai avea premise elitiste, de meritocraţie, ci mai degrabă de discriminare pozitivă.

Radu Jörgensen: Dumneavoastră folosiţi termenii ”elitism” şi pe cel de ”meritocraţie” într-o nuanţă pozitivă. În momentul de faţă, în America, aceştia sunt termeni cu care se aruncă în oameni, e ceva îngrozitor să fii numit elitist sau adeptul unui sistem meritocratic. Sunt alte criterii acum. Să vă spun de personaje. Sunt şi profesori chinezi, care vin şi ei dintr-un sistem foarte serios de învăţământ. Mai puţin Vlasic, care vine acolo pentru un experiment, toţi sunt veniţi să rămână. Şi tot jocul acesta, care, sigur, devine foarte serios la un moment dat, e un experiment pentru el. Ceilalţi, veniţi să rămână, sunt foarte serioşi, îşi iubesc studenţii, realizează că trebuie să facă nişte compromisuri acolo, aţi văzut acolo nişte discuţii cu profesorul chinez.

M.G. : Care nu vrea să majoreze o notă fără merit, dar până la urmă e forţat să o facă.

Radu Jörgensen: La un moment dat, nota aceea se majorează şi peste el şi atunci Vlasic insistă, iritat : ”Bine, dar cum e posibil să accepţi aşa ceva ?” şi profesorul chinez îi spune :”Bine, dar eu dacă plec prin demisie, studenţii pierd un profesor bun”.  Era foarte conştient, profesorul chinez : ”Studenţii pierd un profesor bun şi am pus asta în cumpănă şi am considerat că e bine să rămân şi să îi învăţ matematică în continuare”. Deci acceptă compromisul.

M.G. : Denunţaţi în această carte tocmai conformismul şi, prin el, acest concept de corectitudine politică. Aş vrea să clarificăm termenii de la început: cum arată corectitudinea politică şi ce anume e prea mult, unde se depăşesc limitele?

Radu Jörgensen: Cum ziceam, în 1968, cele mai multe lucruri nu erau ”prea”. Astăzi, majoritatea lucrurilor şi în general lucrurile impuse, îmi par lucruri ”prea”. America, pentru mine, este o societate liberă şi sunt foarte mândru că la alegerile din toamna trecută, indiferent de cel ales, nu mă interesează numele, dar era vorba despre nişte ideologii acolo, americanii au dovedit că, împotriva tuturor dogmelor care s-au lăsat peste ei şi care nu-i mai lasă să spună  nimic, ei au ales ce au vrut ei să aleagă. Ce este ”prea” acolo? Este ”prea”, de exemplu, faptul că distrug atât încrederea majorităţii în ea însăşi, cât şi încrederea majorităţii în minorităţi. Există, dacă vă amintiţi, nişte capitole în care, după ce unii dintre studenţi, pentru că vorbim despre unii, care practică victimiada, ajung să creeze în jurul acestui institut o aură nefastă, bineînţeles că industria, companiile se uită la ei prin această prismă. E foarte grav, pentru că în acel moment se pune o ştampilă pe toată lumea şi e o nenorocire, acolo sunt studenţi foarte buni. Inclusiv Vlasic, care e rareori indignat în felul acesta, ajunge să îi întrebe pe oamenii care lucrează în companii, de ce nu îi angajează pe studenţii care sunt valoroşi. ”Nu putem să ne luăm riscul acesta”, i se răspunde,  ”ce vine de acolo este toxic”. Or asta este îngrozitor. Părerea mea este că astăzi, după cel puţin 20 de ani în care adepţii political correctness au dominat foarte tare societatea, realizăm că ei fac mai mult rău decât bine, dar ei lucrează numai pentru impunerea regulilor proprii şi  crearea acestor grupuri de forţă. Vor să domine.

M.G. : Spuneţi că există un efect de bumerang şi că această mişcare care a pornit cu protejarea minorităţii ajunge, de fapt, să o vulnerabilizeze?

Radu Jörgensen: Exact. De multe ori, nici nu le pasă de minoritate. E numai o pancartă pe care o ridică. Momentul în care se întâmplă lucrurile de la colegiu e un moment în care vedem efectele lui political correctness, nu vedem atacul la prima mână. Vedem ce se întâmplă când s-a instalat şi vedem oameni care în interior încearcă să facă o carieră folosind împotriva adversarilor, duşmanilor, competitorilor nişte slogane. În momentul în care vor să îi înlăture, să îi marginalizeze, folosesc nişte atacuri din astea, nedrepte. 

M.G. : Odată depăşite aceste limite, scrieţi în carte, se deschid situaţii groteşti, absurde, cu un comic negru, o răsturnare a meritocraţiei şi o ideologie a discriminării pozitive – ”În America secolului XXI, profesorii universitari poartă tricouri cu How can I help you?”

Radu Jörgensen: Da, şi asta este o realitate, se şi întâmplă lucrurile acestea, dar nu înseamnă că se întâmplă zi de zi, însă sunt anumite zile, când sunt aşa-numitele porţi deschise, la începutul semestrelor, zile în care nu se ţin cursuri şi se prezintă un institut pentru cei din afară care vor să ştie dacă să îşi încrie acolo copiii, în zilele acestea, profesorul este tratat ca un funcţionar oarecare, ca un ghid prin colegiu. Cum să spun, nu e nimic rău în asta, noi în America nu avem nimic împotrivă, nici eu, nici colegii mei. Nu e nimic rău să ţi se spună pe nume, nu e nicio supărare. Sunt mulţi oameni, de exemplu am studenţi din Africa, care sunt foarte respectuoşi şi poţi să le spui de trei ori: ”Nu e nevoie să îmi spui pe tot numele, dacă ţi se pare numele meu complicat”. Nu pot, ei trebuie să îţi spună ”Sir” şi să încerce să îţi pronunţe numele. Mie mi se pare foarte frumos, dar nu e nicio supărare dacă sunt mai direcţi. Lucrurile astea mici, care te fac să fii amical, să fii foarte aproape de studenţi sunt foarte bune, dar dacă studentul nu are şi un respect pentru tine, pe care tu, sigur, trebuie să îl impui şi singur în clasă, atunci nu are nici ulterior foarte mult respect pentru el însuşi, pentru că a fost discipolul tău, este format de un om în care el nu a avut cine ştie încredere şi pentru care nu a avut cine ştie ce respect.

M.G.: Vorbiţi, totuşi, despre un eşec al unui sistem de educaţie, pentru că procesul de formare ajunge în periferic, iar în prim-plan descrieţi o situaţie în care discriminarea pozitivă este criteriul prim.

Radu Jörgensen: Absolut.

M.G. : Bun, dar atunci unde e scopul şcolii astăzi ? Nu mai e acela de formare a unui specialist ?

Radu Jörgensen: În teorie, da. Deşi în toate speech-urile  de început de an, un loc foarte mare îl ocupă meta-ştiinţele şi problemele care sunt ca inelele lui Saturn, în teorie rămâne că şcoala este un loc unde trebuie să se acumuleze şi ceva cunoştinţe. În practică, de multe ori, departamentul care apare în carte şi pe care eu l-am creat din bucăţele pe hârtie, mi-am desenat inclusiv campusul, este unul de matematică. În momentul în care studenţii vin de la celelalte cursuri la cursul de matematică, ei suferă un şoc încă şi mai mare decât cel pe care l-au avut când au venit din liceu în facultate. De ce ? Pentru că dintr-odată, vrând, nevrând, aici sunt notaţi după performanţe. E greu, ca profesor, în matematică să accepţi la un moment dat că derivata lui x2 nu e 2x, nu poţi să te prefaci că îi dai jumătate din punctaj dacă el scrie ceva aberant acolo. Ei văd că intervenţiile lor în clasă nu mai sunt evaluate pozitiv decât dacă au ceva pozitiv în ele. Nu poţi să spui chiar orice. În multe alte departamente, senzaţia mea este, şi numai senzaţia mea, s-a creat un fel de haos generalizat, în care fiecare îşi dă cu părerea şi pleacă de acolo cu senzaţia că fiecare a contribuit. Uneori, contribuie, alteori, nu contribuie deloc. De aici şi conflictele între anumiţi studenţi care practică victimiada, ei nu înţeleg că nu pot fi notaţi decât pentru ceea ce au făcut.

M.G. : Puneţi cumva în oglindă ieşirea din haită a tatălui profesorului polonez, un apropiat al lui Lech Walesa, şi conformismul de haită din sistemul educaţional american. ”Fiecare îşi stabileşte singur reperele, scara valorilor şi în materie de umilinţe, să accepţi să înduri şi de ce o faci”, îl citează polonezul pe tatăl lui.

Radu Jörgensen : Da. Sunt mai multe lucruri aici. Eu am o mare stimă pentru polonezi, enormă stimă, pentru ce au făcut ei atunci, în anii 1970 – 1980, când a fost mult mai mult decât a avea câţiva disidenţi, cum multe ţări au avut, cum se spune că noi nu am avut, dar eu ştiu că am avut şi noi disidenţi, nu putem să îi ignorăm chiar pe toţi, Dan Petrescu la Iaşi a fost un disident. Polonezii au făcut front comun, cuvântul acela e atât de bine ales, ”Solidaritatea”, şi luptau ştiind cu tancurile sovietice pe graniţă, ameninţarea era atât de clară şi ei negociau. Aveau negocieri de ore întregi cu guvernul, era, dacă vreţi, ca la grevele de la Chicago de acum o sută de ani. Aveau un sindicat liber, 21 de puncte de discutat. Asta mie mi s-a părut nemaipomenit, să joci de la egal la egal cu monstrul acela, care mai avea în spatele lui şi sovieticii.

M.G. : Bun, au şi reuşit în unele puncte. De pildă, nu s-au lăsat colectivizaţi.

Radu Jörgensen : Cu toată presiunea şi cu frica, fiindcă polonezul povesteşte cum tatăl îi spunea că le este frică, au luptat, au făcut şi puşcărie.  Şi deodată, vii în liberatea americană de secol XXI, cum vine Wojczak, şi vezi că, de fapt, nu e nicio ameninţare care chiar să te facă să îţi fie o frică îngrozitoare.

M.G. : Mecanismul conformismului rămâne frica.

Radu Jörgensen : Da, absolut. Dar cum e posibil? Cum a intrat frica în oamenii aceştia, de ajung să respecte toate aceste dogme şi chiar să şi le impună unii altora? Vorbeam cu domnul Liiceanu în ianuarie, când ne-am întâlnit să discutăm proiectul acesta şi e interesant de spus aici că această carte a ajuns din manuscris roman pe raft şi la Bookfest în exact patru luni şi trei zile. Şi e un roman de 672 de pagini. Vorbeam acolo că, în momentul în care ei se lasă dogmatizaţi în societatea americană, oameni cu şcoală, şi ajung să manipuleze ei la rândul lor, e un fel de fenomen Piteşti, fără încarcerarea şi toate celelalte, dar de fapt, asta e. O combinaţie de frică şi ruşine te face să vrei ca şi cel de alături să fie cuminte, cum eşti tu.

M.G. : În carte descrieţi acest mecanism al vinovăţiei colective. Dar vreau să revin puţin la corectitudinea politică, pe care o înlăturaţi chiar prin titlul cărţii: Exit-ul de acolo marchează  o ieşire din zona de siguranţă, de confort, o ieşire de pe drumul principal? Asta este, prin excelenţă, o experienţă solitară.

Radu Jörgensen : Ca să fiu cinstit, mie mi se pare un simbol de libertate de decizie. A-ţi părăsi drumul, de fapt a nici nu considera că ai avut un drum, un ţel, a ieşi pur şi simplu şi a spune ”nu stau aici numai ca să beau o cafea, ceea ce oricum ar schimba planurile, ci stau aici pe timp nelimitat” şi cedezi unei tentaţii. Aţi văzut că se deschid acolo nişte porţi şi e o alee încadrată de azalee, iar Vlasic vede că nu iese nimeni, nu intră nimeni. E mirat şi intră într-un joc. Eu m-am simţit foarte bine când am descoperit mecanismul acesta, pentru că cumva toţi avem un drum, un parcurs care cumva ne şi sufocă, dacă nu putem avea micile gesturi de curaj, de non-conformism. El, Vlasic, e de multe ori un anti-erou, dar mă îndoiesc că nu va fi foarte simpatic în multe situaţii.

M.G. : Aţi dat, într-adevăr, o tuşă negativă personajului, care e tentat să se revolte, comite hybris, cum îi şi spuneţi, aroganţa de a provoca zeii cetăţii.

Radu Jörgensen : În momentul în care el vede că jocurile au luat-o razna şi ajunge să pună microfoane, să îi asculte pe ceilalţi, el ştie foarte bine ce face, nu e din greşeală. E clar, dar ţinta lui, miza jocului este adevărul.

M.G . : Dar nu pierde cumva din această miză pe traseu? Dezvoltă un fel de complex de superioritate?

Radu Jörgensen : Nu, nu aş zice, nu superioritate neapărat. Există nişte discuţii între el şi polonez, iar acesta din urmă e tentat să  îi spună  ”da, bine, te-am mirosit, tu eşti deasupra noastră” şi Vlasic refuză, vrea să se întoarcă la discuţia despre Gdansk. Nu cred că încolo se duce. Dar personajul acesta, polonezul, care la început i se pare un tip uşor ridicol, care are o femeie prea frumoasă, care e prea cuminte, treptat, ajunge să vadă că omul acesta are o statură cu totul şi cu totul deosebită. Nu vreau să divulg prea mult, dar nu întâmplător am insistat să se pună pe ultima pagină Rembrandt-ul acela cu Marea Galileii.

M.G. : De altfel, acest polonez pare singurul personaj pozitiv. Vlasic rămâne un anti-erou.

Radu Jörgensen : Pentru mine a fost un pariu, să văd că pot conduce un roman având ca unealtă principală un anti-erou.

M.G. : De ce un anti-erou? Vă deranjează această tentaţie a piedestalului? Sau e doar mai ofertant literar?

Radu Jörgensen : Nu, e mult mai uşor să conduci un roman printr-un erou, cititorul, tu însuţi dându-i dreptate şi dintr-o dată, te pui în tabăra nu chiar a duşmanului, dar…

M.G. : Sentimentul meu a fost că v-aţi dorit zone de gri în locul maniheismului alb/negru.

Radu Jörgensen : Lucrurile nu sunt deloc albe/negre. Există un moment în carte, în care nici polonezul nu e 100% alb. De ce ? Pentru  că în scrisoarea de final, îi spune Ramona lui Vlasic : ”Aşa ai crezut tu, că  unui om care e călit la focul Solidarităţii eşti în stare să îi pui un microfon în birou şi el să nu ştie?”. Deodată, te luminezi şi înţelegi că nu e chiar aşa.

M.G. : Şi a fost şi el în stare să îl joace pe Vlasic, dându-se mort.

Radu Jörgensen : Exact.

M.G. : Vorbiţi despre eşuarea democraţiei în populism. În spaţiul ex-comunist a eşuat în totalitarism. Sunt două faţete ale aceleiaşi monede, păstrând, evident, proporţiile?

Radu Jörgensen: Da, şi în dictatura din România de dinainte de 1989 se juca acest spectacol ieftin al populismului, se ieşea la balcon, se făcea cu mâna,  iar în practică erau sute şi mii de securişti, de informatori. Se juca o carte a populismului, nu e foarte clar pentru ce, aveau control asupra societăţii, dar era nevoie de falsa apreciere a maselor. Cumva, se bifa pe o listă : ”s-au primit aplauze timp de 18 minute într-o conferinţă de o oră şi cinci minute”.  Dincolo, astăzi, populismul poate duce la dictatură, pentru că, chiar dacă poate cuvîntul e cam dur, când ajungi să îţi impui dogmele şi vocabularul, e un fel de dictatură.

M.G. : Bun, de asta s-a folosit Donald Trump. Într-unul dintre discursurile sale, le reproşa fostului preşedinte Obama şi contra-candidatului Hilary Clinton tocmai faptul că ar fi pus corectitudinea politică mai presus de bunul simţ, mai presus de siguranţă. A fost discursul corect politic perceput drept unul de sistem?

Radu Jörgensen: I-aţi menţionat în aceeaşi frază pe Obama şi pe Hilary Clinton. Eu fac diferenţa între ei. Pentru mine Obama, în măsura în care anii următori nu ne vor aduce cine ştie ce surprize foarte mari, rămâne un personaj important, interesant, care a avut nişte proiecte şi multe idei bune. Cred că a cedat în faţa political correctness-ului, dar nu a fost pe vârful de val al mişcării. Pe când dincolo, la Hilary Clinton, era o nenorocire, ea avea datorii la toate aceste grupuri care o împinseseră în faţă fără niciun scrupul.

M.G. : Am fost martorii unei adevărate dispute, post-Bookfest, declanşate de o remarcă a lui Horia Roman Patapievici, o comparaţie între corectitudinea politică şi teroarea stalinistă.  Sunteţi de acord, e vorba despre o hiper-morală, despre o teroare morală?

Radu Jörgensen: Da, dar asta e numai unealta. Bunele intenţii au dispărut, la începutul mişcării, erau o mulţime de bune intenţii şi alte lucruri care deviau şi despre care sperai că se rezolvă, cu trecerea anilor. Grupurile radicale, dimpotrivă, au câştigat. În momentul de faţă, nu mai văd că ar exista scopuri morale.

M.G.:  Cum ieşi atunci din conformism? Cum aţi făcut pe cont propriu?

Radu Jörgensen: Să ne înţelegem, pericolul este foarte mare, cum  l-am descris în carte, dar asta nu înseamnă că toată lumea este cuprinsă. Depinde şi de rezistenţa ta, de felul în care tu ai fost educat, în care ţi-ai ales punctele forte, de principiile, modelele pe care le-ai avut. De asta mă uit un pic cu spaimă la generaţiile mai tinere. Eu nu sunt unul care spune ”Ehee, pe vremea mea, cu Nicolae Iorga la Berlin”, n-am o sută de ani, dar totuşi, sunt puţin speriat că nu mai au puterea să opună rezistenţă la nimic nou, indiferent dacă ce li se propune sunt lucruri bune sau proaste. Acum acceptă orice, nu au discernământ. Părerea mea este că, mai ales în cazul intelectualilor, trebuie să ai o frână, ceva care să te oprească, să ceri un time-out. Acum se acceptă orice. Mai degrabă acolo e pericolul, când nu vor mai putea opune nimic.

M.G.: Spuneţi că soluţia e individuală.

Radu Jörgensen: Corectitudinea politică e o masificare, da.

M.G.: Spuneaţi că foarte mult cântăreşte propria formare intelectuală. Care e contribuţia românească la această formare intelectuală a dumneavoastră? Vă întreb asta, pentru că una dintre dedicaţiile cărţii este pentru profesoara de matematică de la liceul bucureştean.

Radu Jörgensen: E profesoara mea de matematică din liceu, cu care eu ţin legătura şi în ziua de astăzi, am terminat în 1981 liceul, deci au trecut 36 de ani. De câte ori vin în România, ne vedem cel puţin două, trei ore. De multe ori mergem la un spectacol, îmi povesteşte ce se mai întâmplă cultural prin Bucureşti.

M.G. : Era un profesor popular în liceu ?

Radu Jörgensen: Era un profesor foarte, foarte bun şi care punea suflet mult în ceea ce făcea. În acelaşi timp, era un profesor foarte exigent. Probabil că dacă am fi studiat atunci la alte licee, ar fi plouat cu 10 peste noi. Peste noi nu ploua cu 10, dar în momentul în care ajungeam la nişte momente de etapă, scorurile noastre erau incredibil de înalte. Acela era momentul în care trebuia să arăţi ce ştii, nu era bătălia pentru nota pe care o primeai în timpul semestrului. Nu trebuia să ţi se dea câte un zăhărel de fiecare dată, ştiai că eşti antrenat. Eram antrenaţi ca nişte sportivi, care aveau nişte competiţii din când în când.

Sistemul românesc de învăţământ avea înainte şi foarte multe lucruri bune. Primul lucru care s-a făcut a fost să uităm tot ce era bun şi să importăm din Occident. Nu era cazul. Spre exemplu, sistemul de admitere era foarte bun. De ce acum această năclăială, în care nu ştii exact, am înţeles că o treime este bacalaureatul, o treime…

M.G. : Astăzi, probabil jumătate dintre absolvenţii de gimnaziu din România au medii de 10 pe linie.

Radu Jörgensen : Acum, dacă vorbiţi despre şcoala generală, trebuie să vă mărturisesc că părinţii mei au avut două calităţi : m-au împins foarte tare să învăţ, s-au prins ce ştiu să fac, matematică, nu ştiu să repar prize, nu mă interesează ce e în burta computerului, ştiu să-l folosesc şi, în acelaşi timp, au simţit limita. Poţi să tragi tare de un copil, până la o limită. Până prin clasa a VI-a, şi eu am avut numai 10. În momentul în care am intrat la Mihai Viteazul, am avut o discuţie cu ei şi le-am spus că nu e o idee bună să ceară de la mine în continuare să am 10 la materii care nu sunt preferatele mele. Şi am avut o înţelegere, bineînţeles că am mers în continuare bine cu şcoala, dar am făcut câte un compromis.

M.G.: În sistemul de educaţie descris în carte, nu mai există nicicum acest model al mentoratului. Relaţia este contractuală.

Radu Jörgensen : Sistemul, din păcate, este de aşa natură, încât socializarea dintre studenţi, şi cea dintre studenţi şi profesori este mult mai dificilă. De ce? Să vă dau un exemplu: în momentul în care noi am făcut facultatea, intram, ni se dădea un program cu examenele pe care trebuia să le dăm în cei patru, cinci ani de studii. Nu alegeai tu, pentru că nu poţi faci mineralogie până nu faci cristalografie. Nu poţi să începi cu ce vrei tu. În momentul de faţă, în ultimii 20, 30 de ani în America, programul acesta în care fiecare îşi alege ordinea cursurilor a creat un haos. Nu mai e o clasă unitară. Noi eram un colectiv, începând de la faptul că învăţam împreună, pentru că aveam numai un singur curs luat de mână de cineva, şi până la ieşirea la bere.

M.G. : Menţionaţi şi în roman una dintre legendele despre români, aceea că sunt buni matematicieni.

Radu Jörgensen : Cred că sunt. Dar în acelaşi timp e greu de evaluat, pentru că ce comparăm aici? Compari vârfurile, atunci ai putea spune că da, pentru că nu numai că noi am inventat Olimpiada Internaţională de Matematică, nu numai că am dominat-o noi, ruşii şi ungurii primii 10, 15 ani, dar şi acum, când sunt peste 100 de ţări care participă,şi acum luăm medalii de aur. Comparativ, da, vârfurile sunt foarte tari. După aceea, depinde care sunt procedeele de evaluare. Eu nu cred în ele foarte mult, am fost profesor în şcoala suedeză, la nivel de finalul şcolii generale, au alte cicluri de împărţire, şi de liceu. Am văzut cum merg lucrurile acolo şi nu merg deloc foarte bine. În acelaşi timp, dacă te uitai pe rezultatele statisticilor internaţionale, vedeai că sunt pe locul trei în lume, locul cinci în lume.

M.G. : Noi ne raportăm totuşi la sisteme în care copiii sunt mai fericiţi, pentru că nu e o presiune atât de mare asupra lor,cum e acum în şcoala românească.

Radu Jörgensen : Da, dar ştiţi ce se întâmplă în Suedia ? Când e vorba despre corectitudine politică, în Suedia nu există contrapondere. În America există o contră puternică, cum s-a văzut în noiembrie anul trecut. În Suedia, corectitudinea politică este generalizată. Unde duce minciuna asta care li se spune pentru a-i proteja ? Pentru a-i proteja, elevilor li se spune ”Toţi sunteţi la fel de buni” şi ei trăiesc la 15, 16, 18 ani  cu ideea că fiecare e la fel de bun cum e celălalt. Ştiţi ce se întâmplă ? Termină liceul şi unul intră la facultate, pentru că e într-adevăr bun, altul se angajează în fabrica pe care tatăl lui o conduce, al treilea ştie exact că pleacă în altă ţară unde i se creează o situaţie şi rămân doi, cinci, şapte oameni în fiecare clasă, cărora li s-a spus ”tu eşti la fel de bun” şi acum li se spune ”mergi la forţele de muncă” şi atunci peste ei cade cerul, pentru că până atunci li s-a tot spus altceva.

M.G. : Întorcându-ne spre final la carte. Senzaţia mea a fost că aţi scris două romane, unul cel al naraţiunii, şi altul, meta-romanul, cel în care primul roman este scris. Aşa a fost de la început ?

Radu Jörgensen : Am avut de la început câteva puncte, după care personajele au tras de mine în dreapta şi în stânga şi au început să se dezvolte singure şi să care povestea. Partea de final, am avut senzaţia  aceasta că s-a scris aproape singură. Am discutat aici mult despre political correctness, dar în roman noi vedem numai efectele, nici nu ştiu dacă apare termenul în scris. Noi vedem cum îşi fac jocurile pentru putere diferite grupuri din interiorul universităţii, cum sunt neglijaţi studenţii, cum încearcă studenţii să se descurce în acest haos, cum încearcă profesorii să facă ceva, dar nu cu focus pe political correctness. În primul rând, în roman avem America. Eu cred că în Europa se ştie foarte puţin despre America şi reciproc. Cred că este o Americă crudă, adevărată în carte, avem acolo cuplurile bi-rasiale, mai sunt relaţiile tată-fiu, toate lucrurile astea, avem dinamica grupurilor de diferite naţionalităţi şi rase în Statele Unite.

M.G.: Opuneţi viaţa privată sistemului.

Radu Jörgensen : Exact. Pe mine nu m-a interesat cine e la Casa Albă, dacă sunt democraţi sau republicani sau cine domină Congresul. Discuţiile sunt mult mai mult despre America decât despre o singură mişcare care ne deranjează din această caracatiţă pe care am descris-o. Cred că există, pentru minoritatea de culoare, foarte multe clişee care o pun într-o lumină proastă. Unii acceptă şi din păcate trag asupra întregii comunităţi aceste clişee. Nu e întâmplător că Vlasic e sârb, el spune: nu trebuie să reluăm mereu trecutul şi să facem greşeala în sens invers şi să facem asta ciclic.

M.G.: Apare în carte această povară a balastului familiei, naţiunii, poporului de care trebuie să tot dăm seama.

Radu Jörgensen : Exact. America e foarte frumoasă şi de asta te şi supără că a fost sufocată în ultmii 30, 40 de ani de aceste dogme care încearcă să se impună. Aici clocoteşte libertatea în oameni. Americanii sunt făcuţi să fie liberi şi patriotismul, dragostea lor de ţară, de multe ori banalizată din afară, vine din suflet. Am comparat adineauri Suedia şi America. Totuşi, în America există scriitori conservatori, scriitori de dreapta, numiţi-i cum vreţi, oameni care încearcă să echilibreze cât de cât. Mişcarea feministă a eşuat complet, în ultimele decenii nu se mai înţelege nimic, deşi avea nişte mize foarte clare şi bune. Sunt acum foste vârfuri intelectuale ale mişcării feministe care încearcă să contrabalanseze, cu titluri dintre acestea : ”Cine a furat Mişcarea feministă?”.

M.G. : Asta voiam să vă întreb: dacă nu e vorba, de fapt, despre o idee bună confiscată, prost întrebuinţată.

Radu Jörgensen : Cred că au fost oameni mânaţi de orgoliu şi de o dorinţă de putere imense, cu nişte tendinţe dictatoriale în cadrul acestor mişcări, care nu au avut scrupule să deformeze, să divagheze. Eu am o mare apreciere pentru studentul american. De ce ? În primul rând, studenţia este pe bani. Când ai 18, 19 ani şi provii dintr-o familie de condiţie modestă şi trebuie să scoţi din buzunar 500, 600, 800 de dolari pentru un singur curs, 200– 300 de dolari pentru o singură carte, cu toate acestea se luptă.

M.G. : E şi un efect neaşteptat aici, pomenit şi în carte: când plăteşti, te aştepţi să ţi se livreze ceva, nu să iei o notă mică ?

Radu Jörgensen : Absolut. Sunt profesori, mai ales cei din India, China, care acuză chestia asta : ”Ar trebui să nu plătească nimeni şi atunci nu ar veni nimeni cu replica asta : Eu am plătit pentru curs”.

M.G. : Şi nu pe profesor îl plăteşti, ci un serviciu de educaţie.

Radu Jörgensen : Exact, plăteşti dreptul de a audia acel curs. Sunt oameni care fac eforturi deosebite. Partea bună pentru sistemul american este că dă multe şanse unuia şi aceluiaşi om care vrea să studieze. În Europa, şansele sunt mult mai mici şi, deşi capitalismul american e considerat cel care este mai în viteză, mai neiertător, nu e chiar aşa. Dacă un om nu a putut să studieze la 18 ani, şi a ajuns la... 50 de ani şi spune că vrea să studieze, şcoala îi oferă această şansă, de a reveni în sistem. Nimeni nu se simte, într-un amfiteatru american, stingher pentru că are 45 de ani.

M.G. : Vă simţiţi în exil, în America ?

Radu Jörgensen :  Nu. Doza de xenofobie este aproape de zero în America. Eşti primit cu braţele deschise şi de a doua zi dimineaţa şi se spune ”trebuie să arăţi ce ştii să faci”.  În Suedia, care poate nu e tipică pentru toată Europa de Vest, lucrurile stau exact pe dos : ai venit, ţi se oferă diferite lucruri, ţi se dă casă, ţi se dă masă, dar de fapt şi de drept, nu eşti încadrat în sistem. La şcolile la care eu am profesat, erau persoane din Iran, de exemplu, de 45, 50 de ani, cu şcoală puternică, şi care nu puteau obţine decît poziţii de suplinire cu ora la câte o şcoală.

M.G. : Sunt curioasă de ce aţi ales să emigraţi tocmai în 1990, nu în comunism, nu în 2000, când au fost marile valuri.

Radu Jörgensen : Mineriada. Înainte de 1989, mai ales în ultimii ani de facultate, aş fi emigrat fără niciun fel de probleme, dar nu eram un tip care să străbată Dunărea înot. După care a venit momentul decembrie 1989 şi nici nu s-a mai pus problema, am început să scriu în presă, totul era ok. În momentul în care am văzut însă că sediile ziarelor sunt atacate şi maşinile de scris erau duşmanii personali ai minerilor, am spus: ”s-a încheiat aici”. Şi s-a încheiat.

Radu Jörgensen este matematician român stabilit în Statele Unite, după un periplu suedez. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., şi corespondent la diferite publicaţii europene.

Radu Jörgensen a absolvit Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti,  apoi Facultatea de Inginerie Geologică şi Geofizică de la Universitatea din Bucureşti (1987). La nivel postuniversitar, a studiat ziaristica, la Universitatea din Göteborg, şi pedagogia generală şi matematică, la Universitatea din Växjö, Suedia. În 2004 a obţinut în S.U.A. titlul de Master of Science in Mathematics la Universitatea din Birmingham, Alabama. În 1990 a publicat în revista 22 şi în săptămânalele Expres şi Phoenix, unde a ocupat, pe rând, şi funcţia de redactor. Din vara aceluiaşi an, a trăit, până în 2003, în Suedia, timp în care a colaborat cu reportaje culturale şi comentarii politice în diverse reviste româneşti. Printre publicaţiile scandinave care i-au găzduit materialele se numără Göteborgs Posten, VLT, IDag Göteborgs-Tidningen, Metro şi Sala Allehanda. În 1992 a semnat regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, montare după piesa omonimă a britanicului John Osborne, la Studio Westmannia din Västerås. Tot în anii ’90 a tradus din limba suedeză Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf de Jacques Werup, Scandic 1998 şi Cele mai bune intenţii de Ingmar Bergman, Univers 2000.

A debutat ca romancier cu Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. Această sagă a imigrantului european, bine primită de critica literară, a fost reeditată în 2011 într-o formă revăzută, adăugită şi definitivă la Editura Cartea Românească, sub titlul Se respinge (AVSLÅS).

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.