Scriitoarea franceză Sylvie Germain vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre francofonia aproape dispărută din România, cauza a comportamentului Franţei, în principal, despre familia ca cerc extins şi părinţii biologici care trebuie să îşi adopte afectiv propriul copil, despre scrierea ca visare şi necesitatea de a citi în cazul tinerilor autori.
Germain este unul dintre invitaţii Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (3 - 7 octombrie), unde a participat, începând de miercuri, la câteva manifestări.
S-a născut în 1954, la Châteauroux (Franţa). A studiat filozofia la Sorbona (unde a obţinut un master de filozofie şi estetică, în 1978) şi la Nanterre (doctorat în filozofie şi estetică, 1981).
După diferite posturi ca bibliotecar şi profesor, între 1977 şi 1993, s-a dedicat scrisului. Din 1984, a publicat aproximativ 20 de romane, 15 eseuri consacrate spiritualităţii, oraşelor şi artiştilor, picturii şi fotografiei.
I-au fost decernate câteva premii importante, printre care premiul „Femina” („Jours de colère”, 1989) şi premiul „Goncourt des lyceens” („Magnus”, 2005). A fost aleasă membru al Academiei Regale Belgiene (2013) şi e preşedintă de onoare la decernarea Premiului „Marguerite Duras”. În limba română, i-au fost publicate romanele „Cartea nopţilor” (Editura Univers, 1998), „Zile de mânie” (Editura Pandora M, 2003) şi „Întâmplări dintr-o viaţă” (Editura Nemira, 2014).
Redăm integral interviul acordat News.ro de scriitoarea franceză Sylvie Germain:
Este pentru prima dată când vă aflaţi în România?
Sylvie Germain: Nu, cred că este a cincea oară.
Cum aţi găsit-o? Cât de schimbată?
Sylvie Germain: S-a schimbat foarte mult faţă de prima dată când am fost aici, în 1990. S-au schimbat oraşele, felul în care arată, modul de viaţă al oamenilor, acelaşi lucru pe care l-am constat şi în Praga, în Polonia, peste tot, după căderea comunismului. Am petrecut aici perioade scurte, am văzut un cartier dintr-un oraş, aşadar nu pot pretinde că aş cunoaşte România. Este, totuşi, un lucru pe care vreau să îl menţionez - acela că după 1990 s-a dus la vale francofonia.
De ce credeţi că s-a întâmplat asta?
Sylvie Germain: Pe de o parte, din cauza comportamentului necooperant al Franţei, şi, pe de alta, a triumfului limbii engleze peste tot în lume.
Ştiu că sunteţi interesată de politica din Europa de Est, consideraţi că un scriitor ar trebui să se implice în zona aceasta?
Sylvie Germain: Nu este o obligaţie. Trebuie să fie capabil să facă asta. Pentru că există artişti, în general, cărora li se cere părerea, însă ei nu au competenţa necesară pentru a răspunde.
V-aţi gândit să abordaţi contextul actual european în vreuna dintre cărţile dumneavoastră?
Sylvie Germain: Nu am vorbit despre asta în romanele mele. În cele mai vechi, am evocat puţin perioada de dinainte, din timpul şi după revoluţia din Praga, dar asta pentru că am trăit acolo. Ar fi artificial să vorbesc despre contextul actual european în romanele mele.
Familia însă este o temă principală a scrierilor dumneavoastră. Având în vedere actualitatea românească, v-aţi gândit, aţi dat o definiţie a familiei?
Sylvie Germain: Este dificil. Cât priveşte familia, pentru mine, contează ca, pe lângă părinţi... Psihanalista Françoise Dolto, care a lucrat mult cu copii şi a scris cărţi remarcabile, a spus în cărţile ei că nu este suficient să existe mama şi tatăl biologici, ei trebuie să îşi adopte afectiv propriul copil. Trebuie să îi oferi ceva acelui copil, afecţiune şi educaţie, în timp ce în multe familii, poate, oamenii se mulţumesc să fie mamă şi tată biologici, fără să fie la înălţime din punct de vedere al implicării. Nucleul familial este foarte important, dar este foarte bine să existe un soi de cerc, ca această familie să se extindă spre alte figuri materne sau paterne.
În prezent, ce anume vă atrage atenţia? Există vreo temă pe care o aveţi în vedere pentru un nou roman?
Sylvie Germain: Cărţile mele vin în urma unor imagini. Nu îmi pun problema unor teme pe care să le tratez. Abordez teme în eseurile mele, dar pentru romane sunt imagini care îmi vin, din istorie, din actualitate, şi de la care pornesc. Nu pot spune acum că am o temă anume.
Din România, din Iaşi, aţi rămas cu o imagine anume?
Sylvie Germain: Am petrecut mult timp în festival, iar vitalitatea de aici este remarcabilă. Am avut ocazia să cunosc alţi scriitori, m-am bucurat să o întâlnesc pe Gabriela Adameşteanu. Am fost la Cetăţuie şi m-a impresionat să văd cum trecutul acestei ţări pare să prindă viaţă după o perioadă în care pare că a stat sub un fel de capac de plumb şi un trecut mai îndepărtat, precum Pogromul din 1941.
Când începeţi să scrieţi, aveţi un plan, anumite tabieturi?
Sylvie Germain: Nu, nu fac planuri. Nu ştiu, atunci când încep, unde voi ajunge. Descopăr romanul în timp ce îl scriu. Este precum visarea: ziua trăim diverse lucruri, iar noaptea visăm fără a putea dirija gândurile. La fel se întâmplă şi în cazul scriiturii: pot dirija unele lucruri, pe altele nu. E o combinaţie între imaginaţie şi realitate.
Pentru tinerii scriitori, dar şi pentru cititori aveţi un sfat?
Sylvie Germain: Cei care vor să scrie trebuie mai întâi să citească. Tinerii care studiază artele, de exemplu, sunt nevoiţi să facă stagii în muzee, să cunoască tehnici pe care alţii le-au dezvoltat înaintea lor. Astfel, pe tinerii scriitori trebuie să îi preocupe limba maternă sau limba în care scriu şi să o iubească. În plus, trebuie să fie interesaţi de lumea exterioară, de ceilalţi. Talentul nu este de ajuns, trebuie şi muncă. Cât despre cititori, cam acelaşi lucru.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
