Recuperat în 1990, însă iute ”demonizat”, Mircea Eliade a fost redus mulţi ani la ”isteria legionară”, o realitate istorică, dar care nu epuizează biografia (şi nicidecum bibliografia) lui Eliade, spune Dan C. Mihăilescu, pentru care cel mai mare păcat rămâne reducţionismul. Într-un dialog cu agenţia de presă News.ro, scriitorul, care lucrează la un volum despre corespondenţa lui Eliade, vorbeşte despre cultul marii prietenii din interbelic, care i-a ţinut alături pe Eliade, Cioran, Noica, Ionesco ş.cl. În profilul lui Eliade, Dan C. Mihăilescu distinge un element puţin specific românilor: fascinaţia creativităţii, disciplina muncii şi isprăvirea construcţiei. De lipsa acestui apetit, ca şi de fatalismul nostru, se plângea şi Regina Maria. Când se finalizase Mausoleul de la Mărăşeşti, despre al cărui antreprenor se zvonea că ar fi subtilizat anume cantităţi de material spre a-şi zidi o casă în familie, Regina acceptă realitatea inconvenabilă, însă exclamă fericită : ”Dar măcar l-a terminat” ! Acesta e şi îndemnul lui Dan C. Mihăilescu către oamenii politici de azi”: ”Furaţi, furaţi chiar şi 50%, dar nu 100%. Ai furat de la autostradă jumătate, măcar termină cealaltă jumătate”. În ecuaţia politicii, presa ar trebui să îşi reocupe rolul principal, spune scriitorul, care aminteşte că, în interbelic, ”un raid al Poliţiei nu însemna nimic faţă de o poză a lui Iosif Berman ilustrând reportajul lui Brunea Fox”.
Reporter: Domnule Dan C. Mihăilescu, dialogul nostru e prilejuit, iată, de o nouă carte la care lucraţi şi care va apărea în toamnă la Editura Humanitas, despre Eliade cel din corespondenţă. Este un nou Eliade ?
Dan C. Mihăilescu: Oarecum. Sorin Alexandrescu a spus un lucru important şi de viitor: până acum mulţi ani, îi ştiam pe Eliade savantul şi prozatorul. Pe urmă a apărut al treilea, memorialistul, şi s-a făcut triunghiul, împreună cu corespondenţa şi jurnalele lui. Dar Sorin Alexandrescu adaugă şi al patrulea punct cardinal : eseistul, gazetarul. Co-există, aşadar eruditul, deci istoricul religiilor, cu nuvelistul şi romancierul (realist şi fantastic), memorialistul şi eseistul. Peste toate, eu pun energia auto-formativă, Eliade având una dintre cele mai teribile, deliberate şi tenace construcţii de sine din toată cultura română. Îi depăşeşte pe Cantemir, pe Haşdeu, pe Eminescu, pe Heliade Rădulescu. Omul care la 14, 15 ani se pune să doarmă cu 10 minute mai puţin pe zi, ca să citească tot mai mult şi mănâncă gândaci ca să-şi învingă sila şi să poată fi un ”boy scout” perfect, aşadar se construieşte şi fizic. Să vedeţi în corespondenţa lui cu părinţii lui: la 20 de ani le spune că are geniu epic, se compară numai cu Tolstoi şi Goethe şi vrea să devină un Pico della Mirandola, un ”uomo universale”.
Reporter: De altfel, asta remarca şi Noica, această vanitate, să-i spunem, a lui Eliade.
Dan C. Mihăilescu: Marta Petreu îi spune megalomanie. Eu cred că megalomanie merge la Adrian Marino, Nicolae Breban, Eugen Simion, în zone de acest gen. Egofilie sună altfel, ca şi egocentrare. Nici narcisism nu merge aici. Eu am preferat să îi spun ”orgoliu incendiar”, o mândrie cu rol fertilizant, stimulativ, de combustie, care îl face să se măsoare mereu, să se compare cu cei mai mari din cultura lumii . El notează senin că are virtuţi mai tari decât cele goetheene, că are geniu epic, dar şi că a ajuns şi la câteva acuplări pe noapte, o virilitate debordantă. Revenind la cei patru stâlpi pe care se aşază Eliade. Omul care s-a autoformat aşa mai are şi o a patra componentă: gazetăria. Eseistica lui, pentru mine înseamnă chiar mai mult decât opera de savant, la care nu mă pricep prea mult, mă uit la ea în raccourci, cu respect, dar eseistica lui Eliade este pentru mine cea mai tare formă de libertate intelectuală. Şi Cioran, ca scriitor, este un eseist, în măsura în care fiecare aforism al lui poate deschide (sau conţine) o carte, la fel cum tabletele lui Andrei Pleşu deschid (sau conţin) o teză de doctorat. Eliade cred că este un autor de redescoperit, mai ales de către adolescenţii de azi, mai întâi prin energia auto-formativă, care l-a făcut să înghită istorie, filosofie, religie, etnologie, alchimie, magie, astrologie, antropologie. Era obsedat deopotrivă de erudiţie şi trăire, de ştiinţă şi mistică, de logică, iraţional, experienţialism, pedagogie, de onirism, paranormal şi activism de cea mai pură speţă.
Reporter: Îşi făcuse scop din propria formare.
Dan C. Mihăilescu: Da, din arhitectura lăuntrică şi forjarea trupească. Îi scrie mamei sale că dansează, face jiu-jitsu, crichet şi lupte greco-romane, că vrea să înveţe italiană perfect, engleză perfect. Toată lumea mă invită la masă, mă cheamă, mă flatează, mă vrea aliat, scrie el, iar dacă românii, în nemernicia lor, nu mă doresc, foarte bine, mă duc la Oxford, sau trec la catolicism. Eliade era conştient de la 20 de ani că oricine are cultul performanţei, al victoriei şi al construcţiei în România Meşterului Manole este distrus. Că e sabotat sistematic, obstaculat, minimalizat, stigmatizat, alungat. Era sigur că oricine credea în temeinicie, rânduială şi meritocraţie, dorind să-şi facă perfect meseria şi să-şi meşterească desăvârşit destinul va fi iremediabil şi ireversibil lovit.
Reporter: E asta o tară românească veche, nu nerecompensarea, dar chiar pedepsirea, aproape, a meritocraţiei?
Dan C. Mihăilescu: Da, e o tară românească. Uitaţi-vă în mai toate scrierile de călătorie ale străinilor în Principate. Apar, invariabil: dezbinarea românească, boierii turcofili, rusofili, francofili, austro-ungarofili. Cred că suntem campioni la autodistrucţie în Europa: în dicţionarul medievisticii româneşti, în 200 de ani avem peste 200 de domnitori trădaţi, decapitaţi, otrăviţi, tăiaţi în biserică, predaţi la turci, înecaţi, alungaţi la ruşi ori spre Viena.
Reporter: Bun, dar de unde vine acest impuls al trădării? E aici şi o voluptate, a subminării.
Dan C. Mihăilescu: Cred că vine dintr-o istorie pe care Cioran o vedea otrăvită de ”sufletul de slugă”. Poate că slugă e mult spus, dar prea a trebuit mereu să ne plecăm grumazul, să jucăm duplicitar, bizantin, să ne acomodăm, mereu la două capete. Avem o tranzacţionalitate care ne alterează, dar ne şi salvează (precum zeflemeaua), ne face flexibili, adaptabili, pliabili pe orice tip de stăpânire. Dar în acelaşi timp ne strecurăm şi îi şi românizăm, adică îi şi tragem înspre noi pe romani, pe greci, pe turci, pe francezi, pe nemţi, iar azi pe occidentali. Pe de altă parte, avem o alogenie atât de uluitor forfotitoare în noi: Moldova, care are amprentă muscălească şi leşească, Ardealul cu amprentă vieneză, berlineză, budapestană, Sudul care-i plin de greci, sârbi, bulgari, albanezi, de turcime, tătărime, ţigănime. De aici forţa... şi slăbiciunea noastră, concomitent.
Reporter: Suntem şi maniheişti. Inclusiv în ceea ce-l priveşte pe Eliade. A fost mai întâi recuperat, la începutul anului 1990, odată cu întreaga generaţie interbelică, apoi, mai târziu, demonizat, evident, în legătură cu derapajul legionar.
Dan C. Mihăilescu: Atunci nu s-a înţeles la noi că nu ieşeam din legionarism, ci din comunism. Sigur, i s-a spus naţional-comunism, adică în ceauşism exista ceva din naţionalismul vechi, dar era mai mult bolşevism. Bolşevismul şi fascismul sunt ”a filei două feţe”, duşmănind democraţia. În interbelic se vehicula falimentul democraţiei, sistemul care îşi conţine gentil germenii distrucţiei, adică are laxismul şi propensiunea către egalitarism care pot să ducă la implozie. Încă din 1990, cred că nu s-au înţeles bine lucrurile. A apărut Norman Manea, cu eseul acela formidabil, ”Felix Culpa”, despre care am scris cu seninătate chiar atunci, adunându-mi înjurături de la asociaţi care mă considerau exclusiv un om de dreapta. Sunt om de dreapta, dar asta nu înseamnă că nu putem dialoga cu stânga. E foarte normal să dialogăm. Nu poţi merge într-un picior. Stânga şi dreapta fac un scrânciob foarte bun, ca în hibernarea urşilor: dreapta produce grăsime, face bani în societate, după care intră la hibernare şi vine stânga, care cheltuieşte, distribuie banii adunaţi. Pe urmă, iarăşi picăm pe geantă şi e nevoie de capitalism. Ştia Carol I ce făcea cu rotativa lui: îi şantaja pe conservatori cu liberalii şi invers. Este aici sfântul mariaj privat – stat al britanicilor, cu intervenţionism la limită, atunci când chiar trebuie. În rest lăsăm piaţa, concurenţa şi meritocraţia să producă, până când, iarăşi, unele burţi se umflă prea mult. Atunci mai strîngi frâul, deschizi ochii şi către alte zone, amâni creşterea elitelor şi ridici clasa de jos.
Reporter: Portretul lui Eliade rămâne unul în oglindă. Atunci când vorbeşti despre Eliade, în ultimii 27 de ani, automat vorbeşti şi despre Mihail Sebastian, devenit dublul lui interbelic.
Dan C. Mihăilescu: Am avut în Luceafărul, încă din 1990, un articol despre maniheită. Spuneam încă de pe atunci că a-l studia pe Eminescu nu înseamnă automat că eşti de acord cu naţionalismul, cu xenofobia. A-l studia, însă, fără această componentă nu e normal; a-l studia, iarăşi, numai pentru acea parte, iarăşi nu e normal. Sunt, repet, un adversar al reducţionismului. Timp de vreo douăzeci de ani, Eliade şi generaţia 1927 au fost reduse la isteria legionară. Unii au spus că nu a existat, alţii că a fost numai asta. Or aşa ceva e îngrozitor. De ce să scoţi dintr-o biografie un segment şi să-l arăţi numai pe acela, sau de ce să elimini tocmai acel segment, ca să nu se vadă? Totul se studiază cum spuneau stoicii: omul înţelept trebuie să vadă Întregul, adică şi susul, şi josul, şi apusul, şi răsăritul.
Reporter: De altfel, însuşi Sebastian vedea întregul. Nu s-a despărţit de Eliade în anii tulburi din Bucureşti, a mers chiar să vadă ”Iphigenia”, despre care spunea că îşi merită subtitlul ”Despre moartea legionară”, dar s-a despărţit atunci când Eliade l-a abandonat, când, revenit la Bucureşti de la Lisabona, nu îl caută.
Dan C. Mihăilescu: Sebastian a plâns la moartea lui Nae Ionescu, ca un adevărat prieten şi alumn. Asta spune tot. A fost adus în presă de Nae Ionescu. Nae a ajuns apoi patronul legionarilor, ca să se răzbune pe Carol al II-lea că nu i-a dat aşteptatele demnităţi în stat. Să nu uităm că şi Carol al II-lea, ca şi Antonescu, s-ar fi vrut stăpânul legionarilor, că şi comuniştii voiau să se strecoare în Legiune ca să o submineze, toată lumea, de la serviciile speciale germane, sovietice şi britanice până la Eugen Cristescu şi Iuliu Maniu voiau să-şi aservească tineretul focos. Ţuţea era de un cinism nebun, dar era atât de pragmatic: ”Dragă, noi am fost prieteni foarte buni, evreii Belu Silber şi Sebastian, armenii Acterian, neamţul Stahl cu legionarul Polihroniade, toţi eram prieteni. Asta până în 1933, când a fost ales Hitler cancelar: de a doua zi, ne-am separat. Ei au pariat pe roşu, noi am pariat pe verde. Au învins ei, ne-au prăjit ei. Învingeam noi, îi prăjeam noi”. Un cinism îngrozitor, dar indiscutabil. Aşadar, dacă învingeau legionarii, îi aveam la Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla, Canal pe Pătrăşcanu, Miron Radu Paraschivescu, Miron Constantinescu, Zaharia Stancu, N.D.Cocea, Brucan & co.
Reporter: A propos de ”maniheită”, spuneţi că există o paradigmă a lui sau-sau.
Dan C. Mihăilescu: Da, acest sau-sau e perfect în sport, e bun în comerţ, o fi productiv în politică, dar e fatal în cultură, unde totul este întrepătrundere, simbioză, aliaj de contrarii, altfel nu se poate. Ştiţi unde am ajuns? La inepta dilemă ”cine e cel mai tare în memorialistica de închisoare? Nicu Steinhardt sau Ion Ioanid?”. Păi asta-i întrebare pentru o minte de bună credinţă ? Dar de ce sau-sau şi nu şi-şi? De ce derbyul Sebastian – Eliade, ca şi mai vechile dihonii Maiorescu-Gherea, Eminescu-Macedonski, ori mai noile Arghezi-Blaga şi Barbu-Preda ? De ce meciul pentru Nobel Norman Manea – Cărtărescu? Numai ca să reluăm a mia oară păguboasa dilemă autohtonie-alogenie ? Cui foloseşte ?
Reporter: Aţi amintit de felix culpa. Eliade are puţine episoade în care se explică, dar fără a asuma explicit o vină. Probabil cea mai lungă explicaţie e de găsit în scrisoarea către Gershom Scholem, care îi ceruse imperativ această explicaţie. Eliade livrează povestea, dar fără a-şi face sau cel puţin fără a asuma frontal episodul legionar. Ba chiar scrie acolo că textul cel mai cumplit legionar al lui, din Buna vestire, nu l-ar fi scris cu mâna lui.
Dan C. Mihăilescu: L-a scris cu foarfeca Mişu Polihroniade, ceea ce e posibil. Oricum, Eliade nu poate nega. Cioran a spus clar: eram isterizaţi, toată Europa forfotea de dictatură, era o sete de mână de fier, ori bolşevismul, ori nazismul, ori mussolinismul; era o epocă în care toţi eram nebuni. Totul este acum să relativizăm şi să contextualizăm. Eliade mai are o vorbă esenţială, către Culianu, care săracul a trăit o dramă, aflând acele date bibliografice. El bănuia, auzise, dar credea că sunt exagerări. E altceva când le vezi, însă, pe foaie, cele 10, 12 articole, care au existat şi s-au pliat pe naţionalismul lui Eliade, care nu e de negat, dar nici aceasta, nu e naţionalism în sens de fundamentalismul ISIS sau ortodoxizanţii de astăzi. Era, de fapt, românism şi credea în românism, avea chiar un profetism românesc. Noica era convins de superioritatea noastră în plin ceauşism, în anii 1980, când spunea :”Dragă, Occidentul, Germania untului şi a băcanului, aceia sunt aproape tâmpiţi de atâta confort. Noi, care suferim, noi avem acces la marile idei, pentru că suferim. Scoica, până nu e rănită de un fir de nisip, nu fabrică perla”. Şi atunci spuneam: domnule Noica, deci avem nevoie de Ceauşescu şi de oprimare, ca să gândim liber? Spunea: ”Dragă, nu râde, că suferinţa asta de azi, dacă ştiţi să îi faceţi alchimia, dacă dumneata te apuci să înveţi germană în ceauşism şi scrii o carte despre Eminescu în care ştii germana lui Holderlin şi nu faci o carte amatoristic, atunci faci un lucru temeinic”.
Reporter: De altfel, Eliade îi scrie la un moment dat lui Noica, dacă îmi amintesc bine la începutul anilor 1940, că trebuie să se gândească la un proiect de refacere a prestigiului românesc.
Dan C. Mihăilescu: Da, da. Iar Noica avea această dorinţă extraordinară şi care nu s-a realizat niciodată, să facă un Institut de Istorie a Religiilor la Bucureşti, condus de Eliade şi care să păstorească Balcanii, Bizanţul.
Reporter: Cred că a fost mereu supărat pe Eliade că nu s-a întors şi spunea că nu avea grijă de destinul cărturăresc românesc.
Dan C. Mihăilescu: Acesta cred că va fi cel mai greu capitol de discutat în cartea mea, care are câte un capitol pentru corespondenţa cu părinţii, cu savanţii, cu iubitele, cu emulii, apoi un capitol anume despre cum se cioranizează Eliade în scrisorile către Cioran şi se noicizează cu Noica. Într-adevăr, a fost cea mai disputată şi mai delicată problemă, dacă trebuia să fi rămas în Occident şi Noica, sau dacă Eliade trebuia să se întoarcă în România. Eu cred că au făcut foarte bine ce au făcut, fiecare dintre ei. Noica a ţinut în ţară, ca 1000 de copaci, tot solul, să nu cadă, iar ceilalţi, în Occident, au păstrat vii inteligenţa şi enciclopedismul de aici. Au fost într-adevăr atunci, prin 1971 – 72, nişte discuţii. Noica avea dreptate, împins, sigur, de Ceauşescu, de Pacepa, ce ştiu eu, a avut contacte la nivelul cel mai înalt, să-l convingă pe Eliade să vină în ţară. Eliade era la un pas să vină şi poate făcea bine, întorcându-se, dar numai până la un punct: ar fi cauţionat ceauşismul, iar autorităţile de la Bucureşti nu şi-ar fi ţinut promisiunile. Ediţie de Opere complete în ceauşism? 50 de volume Eliade, cum e ediţia Goethe? Niciodată! Venea, i-ar fi dat o sesiune la Academie, o masă la Peleş, cu sarmale şi pastramă, şi gata.
Reporter: Şi cel mai probabil, câştigându-l pe Noica, Eliade i-ar fi pierdut pe Cioran şi Ionesco, care i-ar fi reproşat că legitimează dictatura ceauşistă.
Dan C. Mihăilescu: Exact, l-ar fi cauţionat pe Ceauşescu. Iar Noica, rămas la Paris, s-ar fi împlinit perfect, profesor la Sorbona de filosofie şi logică, dar nu ar mai fi fecundat în România nimic. Uitaţi-vă la Mihai Şora, ce destin extraordinar de nedrept. Ai tu o carte la Gallimard, intri în vârful filosofiei franceze, poţi să fii la Sorbona a doua zi şi te întorci totuşi în România. Noica rămas la Paris ar fi fost un Şora perfect acolo, cu viaţă foarte frumoasă. Aici, însă, a fertilizat generaţii. Cultura română nu ar fi fost la fel fără grupul de la Păltiniş, fără Jurnalul de la Păltiniş, cum spune Liiceanu, ”o bibliotecă aruncată peste ţară”. Oamenii aceştia şi-au împărţit, şi-au dus duhul socratic. Învăţătura orală, între înţelept şi emulii săi, a făcut cât 20 de ministere ale Culturii.
Reporter: Pentru că aţi ajuns aici: suntem în faţa unei relaţii specifice epocii, între profesor şi elev. Formula e cea de maestru şi discipol. Eliade îşi caută maestrul: încă din liceu identifică figura maestrului mai întâi în profesorul de ştiinţe ale naturii, motiv pentru care debutul va fi cu articole din acest domeniu, apoi, mai târziu, în Nae Ionesco, Papini, Jung. Era în căutarea maestrului.
Dan C. Mihăilescu: Aţi observat ce tactică extraordinară? Tot Cioran mi-a spus: Eliade era un PR genial. La 15, la 16, la 20 de ani îi scrie de la egal la egal şi lui Papini, lui Tucci, Pettazzoni, tuturor.
Reporter: Aşa e, dar e şi reversul: i se şi răspunde.
Dan C. Mihăilescu: Da, pentru că oamenii aceia erau deschişi la minte. Astăzi, în profesorii noştri mari, câţi mai sunt, plânge sufletul să aibă nişte alumni de acest gen. Nu mai există nici profesorii cu calibru de altădată, nici cu deschiderea şi disponibilitatea pe care le aveau Vianu, chiar şi Călinescu..
Repoorter: De formatori, practic.
Dan C. Mihăilescu: Era şi o bucurie de a plămădi. Eu nu am fost profesor în viaţă şi îmi pare rău, bâlbâiala nu m-a lăsat, dar cred că este vorba despre acea natură catalitică, dar şi plăsmuitoare, de care spunea Blaga, această vampirizare reciprocă între profesor şi elev, o chimie aproape erotică.
Reporter: Tot Noica amintea de şcoala lui Leon Bloy, în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte.
Dan C. Mihăilescu: Tot socratismul lui era o bucurie a solidarizării, a învăţării împreună şi o bucurie a construcţiei. Dacă m-ar întreba un adolescent de azi prin ce este Eliade formidabil: pe de o parte, prin cuprinderea uriaşă, prin setea enciclopedică, iar pe de altă parte, cu ceva atât de neromânesc, cum spune şi Regina Maria: din păcate, nu avem cultul construcţiei, edificarea, etaj cu etaj, cultul enciclopediilor. Noi avem eseistică de succes, proză scurtă, nostalgie confesivă, dar nu construim romane, avem două, trei trilogii în 200 de ani de literatură. Şi apoi, cultura succesului ne lipseşte şi ea, noi avem fatalismul mioritic. Eliade avea un mit al construcţiei, iar manolismul la el este construcţia în văzduh, în spirit: accept la rigoare generaţii de sacrificiu, accept să le zidesc în zidul unei mănăstiri, dar să o facem. De aceea dau mereu un exemplu, o întâmplare a Reginei Maria, care este tot ce poate fi mai neromânesc, sânge britanic şi rusesc. Nu ştiu ce general construieşte Monumentul Eroului Necunoscut de la Mărăşeşti, iar Reginei Maria i se spune imediat că generalul a furat piatră şi ciment şi a făcut o casă pentru fiică-sa. Regina Maria subliniază cu două linii în Jurnal: ”Da, dar măcar l-a terminat!”. Asta le-aş spune şi oamenilor noştri de azi: ”Furaţi, furaţi chiar şi 50%, dar nu 100%. Ai furat de la autostradă jumătate, măcar fă atunci cealaltă jumătate din ea”. Eliade nu lasă nimic neterminat. Avem vreo 7.000 de pagini de corespondenţă. Sunt oameni care au crescut datorită eforturilor lui Eliade, era de o deschidere fantastică. Eliade este un om de redescoperit acum, când după 27 de ani, s-au pus toate adevărurile pe masă, inconfortabile, delicate, arzătoare, dacă a avut sau nu carnet de legionar.
Reporter: E un episod pe care îl lămureşte întrucâtva Andrei Oişteanu, care vorbeşte în cartea lui despre un act de adeziune al lui Eliade.
Dan C. Mihăilescu: Da. Trebuie să le pui pe toate pe foaie, să existe acolo, dar să vezi întregul. Asta este suferinţa mea, că nu-l mai citeşte aproape nimeni pe prozator, nu mai citeşte nimeni eseurile lui, toată lumea se concentrează pe preocuparea aceasta, dacă a fost sau nu legionar. Evident că spui că a fost, dar spui şi pentru ce a fost. E vorba aceea enormă, pe care i-o scrie lui Culianu la un moment dat: Orice examen este paralizat, orice vorbă, orice verdict. După Auschwitz, nu mai poţi fi obiectiv. După inumanităţile acestea, suntem paralizaţi, într-un fel. E o semi-pareză etică. E foarte greu să mai spui adevăruri nude. ”Dacă vrei visul să-ţi vină, peste nud întinde haina”. Haina, dacă o pui, e ceva duplicitar. Nudul, dacă îl arăţi, e prea hidos. Aşa că rămânem în indecidabil, numai că faptele trebuie spuse.
Reporter: Am vorbit despre relaţia aceasta umană şi culturală, formativă discipol – maestru. Mai e o relaţie care fascinează, cultul marilor prietenii intelectuale. Un fel de prietenie pentru care trebuia să te îngrijeşti, să te pregăteşti, să ai, aşadar, ce să pui în joc.
Dan C. Mihăilescu: În prietenia lor, eu văd acel concept, ”symphilosophia”, filosofarea laolaltă din romantismul timpuriu, de la Jena. Era o simfonie. Am văzut în literatura noastră, la nivel epistolar, trei prietenii despre care aş vrea să scriu o carte, un eseu cândva: prietenia epistolară Ghica – Alecsandri, apoi Cioran – Eliade - Noica şi epistolarul lui Liiceanu cu Andrei Pleşu şi cu toţi ceilalţi din jurul Păltinişului. Sunt trei prietenii care ţin 150 de ani de istorie. La nivel epistolar, mai avem prietenii extraordinare: Caragiale, la Berlin, cu Zarifopol & co; Radu Stanca şi Ion Negoiţescu; avem un corespondent de talia lui Caragiale, care este I. D.Sîrbu. Avem nişte romane epistolare care merg până la Matei Călinescu şi Ion Vianu.
Reporter: Acest model al marii prietenii intelectuale mai este astăzi întâlnit? Era un model cultural european.
Dan C. Mihăilescu: Cum era şi jurnalul. Observaţi că toţi din generaţia lui Jeni Acterian scriau jurnale, îşi dădeau jurnalele să fie citite reciproc.
Reporter: Pentru aristocraţi era chiar un fel de obligaţie pentru posteritate, să ţii un jurnal.
Dan C. Mihăilescu: Era o obligaţie, da. Regina Maria scrie zilnic în Jurnal, vreme de 30 de ani. Şi Carol I chiar, şi are lucruri substanţiale, despre Elisabeta măcar. Jurnalul şi corespondenţa în epoca e-mail-ului ar trebui, cât se poate, redescoperite.
Reporter: Mai e ceva specific epocii interbelice: figura intelectualului activ în societate.
Dan C. Mihăilescu: Activismul. Figura intelectualui în societate a fost pervertită de jumătatea asta de secol de pseudo-activism sau activism negativ. Însuşi termenul de activism dă o nuanţă de un stângism, de un sindicalism. Intelectualul a făcut bine că a rămas într-un turn de fildeş. Eu cred că ar fi bine dacă am reuşi să facem activism din turnul de fildeş, adică intelectualul să îşi păstreze egofilia, prieteniile exclusiviste, apartenenţa la un anumit curent, fiind preocupat, în acelaşi timp, de viaţa socială şi de implicarea prin scrisul lui, nu neapărat să conducă mitinguri prin oraş, dar să ştie să îşi conserve sevele culturale, ştiind în acelaşi timp să facă şi emanaţie din ele. Este exact ca incultura noastră în materie de bogăţie: nu ştim să fim nici bogaţi, să emanăm, să dăm mai departe banul, să fecundăm socialul, dar nu ştim nici să fim săraci cu demnitate, adică să rămânem asceţi în idee. Cei de stânga m-ar decapita.
Reporter: Mai funcţionează fin acest clivaj stânga / dreapta?
Dan C. Mihăilescu: Patapievici mi-a spus de vreo 10 ani: terminaţi cu stânga versus dreapta. Paleologu mi-a spus altceva: nicăieri nu mai există stânga şi dreapta, există sus şi jos, cei care au şi care domină şi cei care nu au şi sunt dominaţi.
Reporter: O trecere de la ”a fi” la ”a avea”.
Dan C. Mihăilescu: Observaţi că dispare, iarăşi, eternul ”a face” ? Avem oameni care vor să fie (hedoniştii) şi cei care vor să aibă. Cei care fac nu prea sunt. Trebuie să fii, să te construieşti bine, ca Eliade, să înveţi să ai, ca să poţi să faci. Toate aceste trei verbe trebuie puse la un loc şi sunt oameni care ştiu asta: uitaţi-vă la Cărtărescu, care este un scriitor la un pas de Premiul Nobel şi care are verbul ”a fi” prezent la baza întregii opere: cobor în mine şi descopăr lumea. Are de toate, pentru că este tradus în peste 20 de limbi, este curtat şi aplaudat în multe ţări, dar mai ales construieşte, într-o atitudine cuviincioasă, smerită, dar temeinică. Face exact ce a spus Marin Preda cândva : Scrieţi cărţi, înconjuraţi-vă de cărţi, cărţile vă apără. Orice gafă politică face Eliade, are o bibliotecă de cărţi în spate. Sigur, umbra asta rămâne.
Reporter: Ce v-a surprins cel mai tare din corespondenţa lui Eliade, despre care scrieţi în cartea pe care o pregătiţi?
Dan C. Mihăilescu: Cinismul cu care păstrează scrisorile ultra-ofertante ale iubitelor. În 7 martie, am citit la Humanitas Cişmigiu corespondenţa de iubie cu Ica, nu ştim cine e, şi cu Rica Botez.
Reporter: Parcă iubita de dinainte de a pleca în India.
Dan C. Mihăilescu: Prima lui iubită, da. Pleacă în India, îi lasă un sac de cărţi, să o găsească mai deşteaptă. El o iubea pentru trupul şi senzualismul ei, dar în acest timp infuza şi cultură în iubirile lui. Eliade păstrează toate aceste scrisori, care sunt lăcrimoase, o dragoste normală, a unei fete bovarice. Aşadar, le păstrează, iar după nişte ani le pune apostilă, ca un profesor care dă note elevilor, despre cât de mare e stupiditatea feminină, dar exact asta o face atrăgătoare. Au venit nişte doamne, după lectură, să-mi spună că e monstruos că a păstrat aceste scrisori, de vreme ce i se păreau de doi bani şi a mai pus şi glosa cu stupidiatea. Faptul că le-a păstrat, ca şi faptul că a păstrat Jurnalul portughez, cu lucruri atât de inconfortabile pentru el însuşi, sunt lucruri care şochează. Şi iarăşi un fapt care m-a şocat: pe biroul lui de la Chicago, la facultate, avea nu fotografia mamei, nu fotografia soţiei, ci patru, cinci fotografii de-ale lui. Se privea în fiecare zi. Sunt lucruri care fac parte din orgoliul incendiar al unui om care a trecut prin atâtea, a fost arestat, a stat în lagăr, i s-a făcut proces de pornografie (dar asta pentru legătura cu Nae Ionescu). A fost obstaculat, când a ajuns la Sorbona ministrul Stoilov, i-a oprit angajarea, a trebuit să plece în America...
Reporter: Unde mereu a stat cu promisiunea unei întoarceri în Europa.
Dan C. Mihăilescu: La Paris voia. Şi cu Premiul Nobel e o istorie întreagă: cum a ajuns prin anii 1970 să fie un pic curtat, i s-a dat posibilitatea să adulmece Nobelul, dar tot pe atunci a apărut dosarul din ”Toladot”, care a torpilat masiv şi definitiv ideea. Nu vorbim despre conspiraţii, ci, cum tot spunea Cioran, nu a fost să fie.
Reporter: Pentru că am vorbit despre interbelic şi pentru că ştim că în interbelic, pe lângă cultura, literatura care au cunoscut o mare efervescenţă, la fel s-a întâmplat şi cu presa, vă întreb cum vedeţi, comparativ, presa de astăzi şi cea din interbelic?
Dan C. Mihăilescu: Dar care e presa de azi ? Presa de azi e o ruşine monstruoasă. Bine, presa online, blogosfera există, există reviste, site-uri, dar presa aceea care s-a făcut cândva şi se mai face azi în Occident, cu trusturi puternice în spate, cu bani foarte mulţi, care au politică situată deasupra tuturor partidelor, presa care este a patra putere în stat, dar noi asta o spunem aşa, ca o goangă, ca o poantă. Care putere în stat, că în afară de Parlament şi de terorismul parlamentar de azi nu prea este? Nu avem jurnalism de investigaţie cum era în America, în Occident, unde se dă cu şutul în guverne, se desfac ierarhii. .
Reporter: Dar se poate fără presă?
Dan C. Mihăilescu: Păi după cum văd la noi, se poate şi fără guvern, şi fără preşedinte. Vorba lui P.P. Carp devine tot mai actuală: România are atât de mult noroc că nu-i mai trebuie politicieni.
Reporter: Când aţi cumpărat ultima oară un ziar?
Dan C. Mihăilescu: Zilele trecute, când, apărând la Adevărul Live, mi s-a spus că a doua zi apare ceva şi în print, aşa că m-am dus frumos şi mi-am cumpărat ziarul. Eu sunt pătimaş de ziare, am debutat la 11 ani, în Scânteia Tineretului în 1964, cu un reportaj despre gâştile de ţigani de pe Şoseaua Giurgiului. La ora 6 dimineaţa eram la nea Mitică Ciungu, la coadă la ziare. Şi am cumpărat săptămânal, de la 11 ani, până acum, la 63 de ani, ziare. Eu cumpăr România literară, Observatorul Cultural, 22, toată presa culturală, Apostrof, Convorbiri Literare...
Reporter: Conţinutul cultural se consumă, să spunem aşa.
Dan C. Mihăilescu: Am auzit. Şi mie la eMag mi-au spus că am avut odată 20.000 de like-uri sau cum se cheamă. Dar nimic nu se compară cu ziarul de dimineaţă, pe care-l deschizi la cafea, cu primul fum din ţigară. Dar ştiţi ce presă am avut noi? Am avut o presă de-o ferocitate sălbatică, presa anti-monarhică de pe la 1870,80, 90 îl mânca pe regele Carol , îl toca. Pe Regina Maria au tocat-o cu toţi amanţii: orice bărbat apărea în faţa ei, pentru presă intra automat şi la ea în pat. Eugeniu Carada a refuzat să fie guvernatorul Băncii Naţionale numai din ură faţă de rege, faţă de ideea de monarhie. A fost viceguvernator şi a făcut Banca Naţională. Şi pamfletele lui Arghezi, Iorga, Vinea erau o oroare, în sensul bun. Un raid al Poliţiei nu însemna nimic faţă de o poză a lui Iosif Berman ilustrând un reportaj de Brunea Fox.
Reporter: La final, vă întreb despre un eveniment de carte al anului trecut care vi s-a părut important.
Dan C. Mihăilescu: În materie de cărţi, oricând poţi să scoţi din joben ”Jurnalul” Irinei Procopiu,a fost cartea care m-a şocat cel mai mult, pentru că se leagă perfect cu ”Jurnalul” Mărgăritei Vulcănescu, prima soţie a lui Mircea Vulcănescu. De ce? Irina Procopiu a fost una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, aşadar ne aflăm în epoca lui Ferdinand, iar cu Vulcănescu în epoca lui Carol al II-lea. Ambele Jurnale au nişte chestii care, din nefericire, sunt total inadecvate în ziua noastră de azi, când domină dezbinarea, ura între nişe, enorme falii sociale. Oamenii aceştia se vedeau aproape zi de zi - şi oamenii din timpul Reginei Maria şi cei din generaţia 1927 - Cioran, Eliade, Sebastian, Belu Silber, Comarnescu, Ionel Jianu se vedeau aproape în fiecare zi, la Ateneu, la Fundaţia Carol I, la şuete. Irina Procopiu a avut vreo treizeci de ani jour fixe: marţea primea muzicieni: George Enescu cu Maruca. Treizeci de ani, marţi de marţi să-ţi vină compozitori, scriitori, pictori, actori? Socializarea de azi de la mall-uri e nimic. Acolo era cultură şi se trăia în cultură. Oamenii aceştia erau la Ateneu de trei, patru ori pe săptămână, erau la liturghie duminica, făceau expoziţii, când nu erau vernisaje, erau seri de lectură. Era o forfotă teribilă, o emulaţie continuă, un clocot cultural care nu excludea senzualismul . Cioran mi-a spus, în octombrie 1990, când ne-am întâlnit, printre altele: Domnule, noi aveam un cult al prieteniei care nu mai există acum. În afară de Liiceanu şi Pleşu, şi încă alţi vreo doi, trei, nu mai avem cultul prieteniei. Am fost întrebat recent care a prietenul meu cel mai bun: soţia mea. Mi-am dat seama că nu am alt prieten la fel de bun cum o am pe ea de 45 de ani. Ei trăiau zilnic într-o prietenie. Şi zice Cioran: De ce? Pentru că trăiau zilnic într-un tic-tac între bibliotecă şi bordel. Deci ştiau să-şi trăiască viaţa, să iubească enorm, o iubeau pe Sorana Ţopa trei, patru, pe Leni Caler cinci, şase. Nu era desfrâu, nu era imoralitate, era viaţă pe muchia dintre virtute şi viciu. Din câte păcătuieşte mai mult artistul, din aceea combustia angelică a operei lui dă lucruri mai frumoase.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
