Scriitoarea canadiană Alice Munro, laureată a premiului Nobel, care a analizat viaţa de zi cu zi prin prisma povestirilor timp de peste 60 de ani, a murit la vârsta de 92 de ani, la azilul său din Ontario. Ea suferea de demenţă de mai bine de un deceniu, potrivit The Guardian.
Numită cândva "Cehov canadian" de Cynthia Ozick, Munro a creat o operă bazată pe forme şi subiecte ignorate în mod tradiţional de curentul literar dominant. Abia mai târziu, reputaţia lui Munro a început să crească, poveştile sale discrete despre oameni aparent simpli din Canada, un oraş mic şi lipsit de dramatism, adunând o mulţime de premii internaţionale, inclusiv premiul Nobel pentru Literatură în 2013.
Margaret Atwood a numit-o cândva "unul dintre cei mai importanţi scriitori de ficţiune englezească din epoca noastră".
12 iunie - Maratonul Energiei
13 iunie - Eveniment Profit: Piața de Capital.forum - Provocări pentru dezvoltarea piețelor și creșterea lichidității, Ediția a IV-a. Parteneri BCR, BVB, CEC Bank, Infinity Capital Investments, ROCA Industry, Sphera, Teraplast
17 iunie - Eveniment Profit.ro: Piaţa imobiliară românească sub spectrul crizei occidentale. Ediţia a IV-a. Parteneri: 123Credit, Cushman and Wakefield, Globalworth, Meta Estate
Salman Rushdie a lăudat-o drept "un maestru al formei", în timp ce Jonathan Franzen a scris odată: "Munro este unul dintre cei câţiva scriitori, unii în viaţă, majoritatea morţi, pe care îi am în vedere când spun că ficţiunea este religia mea”.
Născută în 1931 într-o familie de fermieri de vulpi şi păsări de curte care locuiau în afara oraşului Wingham, Ontario, şi care se luptau să supravieţuiască în timpul Marii Crize, Munro a mers la universitate cu o bursă şi a studiat timp de doi ani înainte de a se muta la Vancouver împreună cu primul ei soţ, James Munro, în 1951. Descriindu-se ca fiind o "gospodină de categoria B-minus" în această perioadă - trebuia să îi ceară soţului ei bani pentru a cumpăra alimente - Munro a început să scrie atunci când fiicele ei dormeau, păstrând piesele scurte, deoarece era prea greu să se concentreze pentru perioade lungi de timp. ("Eram mare amatoare de sieste", a declarat ea pentru The Observer în 2005).
Poveştile lui Munro au început să fie publicate în reviste precum Tamarack Review, Montrealer şi Canadian Forum, adunând treptat suficient pentru o colecţie care a apărut în 1968.
Operaţia pe cord deschis din 2001 a adus cu sine o percepţie sporită a propriei sale mortalităţi, iar Munro a scris tot mai mult în jurul bolii şi al memoriei. O povestire despre un personaj diagnosticat cu cancer publicată în The New Yorker în 2008, „Free Radicals”, a fost urmată un an mai târziu de recunoaşterea faptului că şi ea a avut cancer. O ultimă colecţie de povestiri, „Dear Life” din 2012, a inclus patru piese autobiografice pe care autoarea le-a numit "primele şi ultimele - şi cele mai apropiate - lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă".
Vorbind pentru The Guardian în 2013, Munro a explicat că "a scris poveşti personale toată viaţa mea".
"Sper că sunt o lectură plăcută", a spus ea. "Sper că ele îi mişcă pe oameni. Când îmi place o poveste este pentru că face ceva... o lovitură în piept".
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
