Donald Trump, care nu se sfieşte să spună despre sine că unii cred că este ”un adevărat geniu”, a scris un capitol extraordinar din toate punctele de vedere - prin provocări, insulte şi tweeturi ironice - al istoriei Statelor Unite, comentează AFP. Alegerile prezidenţiale de marţi, în care candidează, la vârsta de 74 de ani, pentru al doilea mandat, se prezintă, din acest punct de vedere, ca un adevărat referendum asupra persoanei sale, asupra unui stil cu totul inedit de preşedinţie.
Un simptom şi totodată un multiplicator al fricilor şi fracturilor Americii, acest preşedinte showman a refuzat mereu, odată instalat la Casa Albă, să îmbrace haina unificatorului - o ruptură asumată faţă de precedeorii săi.
Inclusiv în toiul pandemiei covid-19, care s-a soldat cu peste 230 de morţi în Statle Unite, şi în momentul în care America căuta o voce stabilă şi care să-i ofere asigurări, el a respins, cu încăpăţânare, orice prezidenţializare şi nu a dat niciodată dovadă de empatie.
Timp de patru ani, americanii au asistat - entuziaşti, descumpăniţi sau îngroziţi - la spectacolul inedit al unui preşedinte ajuns la putere cu zgomot şi care nu îşi impune vreo constrângere.
Deriva autoritaristă sau prăbuşirea economică anunţate de către unii la 8 noiembrie 2016, în ziua alegerii sale, nu au avut loc.
Instituţiile, adesea brutalizate, şi-au demonstrat robusteţea, iar numeroşi indicatori - cu numărul locurilor de muncă în frunte - au stat mult timp cât nu se poate mai bine, înainte de impactul devastator al noului coronavirus.
”MĂ DISTREZ”
Însă, într-o preşedinţie saturată de scandaluri, care contrastează în mod singular cu cea a lui Barack Obama, septuagenarul cu cravată roşie lungă şi-a deteriorat funcţia, a atacat judecători, aleşi şi funcţionari şi a alimentat tensiuni rasiste.
În afara frontierelor, el a maltratat aliaţii Statelor Unite, a dat dovadă de o tulburătoare fascinaţie faţă de lideri autoritarişti, de la Vladimir Putin la Kim Jong Un, şi a pus o frână brutală mobilizării în lupta împotriva modificărilor climatice.
Un jucător, un lăudăros, faţa triumfală a unui populism lipsit de complexe, cel care - potrivit formulei asasine a scriitorului Philip Roth - foloseşte ”un vocabular de 77 de cuvinte” i-a făcut să-şi piardă simţul măsurii deopotrivă pe admiratorii şi pe criticii săi.
Al 45-lea preşedinte din istoria Statelor Unite a suferit, de asemenea, infamia unei inculpări într-o procedură în vederea destituirii în Congres, care va rămâne o pată de neşters.
”Show-ul este «Trump» şi se joacă peste tot cu casa închisă. Mă distrez făcând-o şi voi continua să mă distrez”.
Această frază provine dintr-un interviu pe care magnatul în domeniul imobiliar l-a acordat revistei Playboy în 1990, dar care ar fi putut spusă ieri. Şi se poate aplica fiecărei zile pe care a petrecut-o la conducerea primei puteri mondiale.
”PINNOCCHIO FĂRĂ FUND”
Dotat cu un adevărat talent de tribun, care a făcut minuni pe estradele de campanie, miliardarul cu intriganta freză blondă a reuşit performanţa de a se poziţiona drept purtător de cuvânt al Americii celor ”uitaţi” şi ”amărâţi”, potrivit unei declaraţii pline de dispreţ a rivalei sale din 2016, Hillary Clinton.
Demonstrând un adevărat fler politic, el a ştiut să capteze angoasele unei Americi - majoritar albe şi mai degrabă bătrâne - care se simţea dispreţuită de ”elitele” de pe Coasta de Est şi de starurie de la Hollywood pe Coasta de Vest.
Acest mare consumator de hamburgeri şi de Diet Coke, care şi-a făcut un loc solid în casele americanelor prin emisiunea de reality-show "The Apprentice", a aplicat neîncetat o regulă simplă: să ocupe spaţiul cu orice preţ.
Declaraţiile sale - prin dispreţul ştiinţei, aproximări şi minciuni - au obligat echipa de "fact-checkers" a Washington Post să creeze o nouă categorie: ”Pinocchio fără fund”, din cauza spuselor greşite şi mincinoase, repetate de peste 20 de ori.
Din celebra "West Wing" a Casei Albe, fostul om de afaceri a adâncit, cu orice ocazie, prăpastia între cele două Americi, cea roşie (republicană) şi albastră (democrată).
Departe de a face apel, ca Abraham Lincoln, în 1861, la ”partea de lumină din fiecare dintre noi”, el a mizat neobosit pe frici.
Agitând - încă de la anunţarea candidaturii sale, în 2016 - spectrul migranţilor clandestini ”violatori”. Pozând - în timpul campaniei din 2020 - în singurul garant al ”legii şi ordinii” în faţa ameninţării ”stângii radicale”.
Într-o ţară pasionată de momente - chiar efemere - ale unităţii naţionale, el a găsit sau a vrut să găsească doar foarte rar tonul pansării rănilor, după o catastrofă naturală sau un atac armat sângeros.
El s-a servit de violentele sale atacuri la adresa presei - pe care o cataloghează drept ”necinstită, coruptă” şi ”inamica poporului” - pentru a asmuţi şi mai mult o parte a ţării împotriva celeilalte.
Un fapt remarcabil, fostul proprietar al concursurilor Miss Univers este singurul preşedinte din Istorie a cărui cotă de popularitate nu a atins - niciodată - pragul de 50% în timpul mandatului.
DEMOLARE
Opozanţii şi susţinătorii săi sunt de acord asupra unui punct: Donald Trump şi-a respectat o parte a promisiunilor din campanie.
Aşa cum a anunţat, el a aruncat la gunoi numeroase tratate sau pacte negociate cu trudă, şi în primul rând Acordul de la Paris de luptă împotriva modificărilor climatice, încheiat de aproape toate ţările lumii cu scopul de a încerca să limiteze temuta accelerare a maşinăriei încălzirii globale.
Însă această loialitate faţă de angajamentele de campanie a avut loc întâi deconstruind şi demolând.
În privinţa iniţiativelor sale, bilanţul este mai slab. El este frapant în dosarul nuclear iranian: Trump a rupt acordul cu greu negociat de către predecesorul său, a crescut presiunea asupra Teheranului până la eliminarea puternicului general iranian Qassem Soleimani, dar nu a prezentat vreodată vreo strategie.
Marele plan de pace în Orientul Mijlociu, încredinţat lui Jared Kushner, ginerele şi consilierul său înzestrat cu toate calităţile, nu s-a concretizat niciodată.
El poate, în schimb, să revendice faptul că a făcut lucrurile să se mişte în regiune, patronând normalizarea relaţiilor statului evreu cu trei ţări arabe: Emiratele Arabe Unite (EAU), Bahrain şi Sudan.
Moartea, în octombrie, a liderului grupării jihadiste Statul Islamic (SI) Abu Bakr al-Baghdadi, într-o operaţiune americană în Siria, va rămâne la activul său, în mod incontestabil, ca un moment puternic al preşedinţiei sale.
Cea mai mare întreprindere a sa, cea mai mare lovitură, pentru care s-a trezit visând cu ochii deschişi la Premiul Nobel pentru Pace, nu a avut însă rezultatul scontat.
Cele două summituri cu liderul nord-coreean Kim Jong Un, îmbrăţişările şi complicitatea afişată într-o vizită istorică în Zona Demilitarizată (DMZ), ”alchimia”, scrisorile ”magnifice”, toate aceste eforturi au fost în van. Regimul nu a mişcat un deget în problema centrală a dezarmării nucleare.
În geopolitica complexă şi aflată în mişcare a secolului al XXI-lea, Donald Trump i-a luat personal ca ţintă pe Justin Trudeau, Emmanuel Macron, Angela Merkel şi Theresa May.
Punerea la punct cea mai usturătoare nu a venit de la adversarii săi politici, ci de la Jim Mattis, şeful Pentagomului. În scrisoarea sa de demisie, acest general îi amintea preşedintelui Statelor Unite o regulă simplă a diplomaţiei: ”tratarea aliaţilor cu respect”.
”NAŢIONALISM CARE SE CLATINĂ”
Într-un scenariu politic inedit, pe care nu l-a prezis niciun conservator, Donald Trump şi-a pus cizma, prin abilitatea sa de a-şi electriza baza electorală, pe Partidul Republican, care l-a subestimat şi chiar ignorat la început.
Punctual, aleşi din "Grand Old Party" şi-au expirmat dezacordul faţă de lucruri precum atitudinea sa extrem de conciliantă faţă de Vladimir Putin la Helsinki.
Însă, în timp ei au făcut bloc în jurul său, spre marea nemulţumire a unor voci disidente, ca fostul senator John McCain care, înainte de a muri în 2018, a avertizat cu privire la tentaţia unui ”naţionalism care se clatină şi înşelător”.
Donald Trump a funcţionat mereu după un principiu simplu: cu el sau împotriva sa, fără nuanţe.
Fostul director FBI James Comey, destituit în mod brutal, a evocat în memoriile sale un preşedinte care-şi supune anturajul unui cod al loialităţii ce-i aminteşte de capii mafioţi de la începutul carierei sale de procuror.
SCANDALURI ÎN CASCADĂ
Născut în Queens, la New York, educat într-o şcoală miliară, Donald J. Trump a intrat în întreprinderea familiei în urma unor studii comerciale.
Spre deosebire de legenda pe care şi-a construit-o, el nu are nimic a face cu un "self-made man". După al Doilea Război Mondial, tatăl său, Fred Trump, descendentul unui imigrant german, a clădit un imperiu la New York construind imobile pentru clasa de mijloc în cartiere populare.
Iar atunci când New York Times a dezvăluit, în vara lui 2020, că el a plătit doar 750 de dolari impozit federal pe venit în 2016 şi că multe dintre activităţile sale au acumulat pierderi, imaginea sa de antreprenor de succes a mai primit o lovitură.
Tatăl al cinci copii născuţi de trei femei, de zece ori bunic, Donald Trump nu a încetat niciodată să o laude în mod public pe Melania, un fost manechin devenit o ”magnifică Primă Doamnă”.
Însă dezvăluiri cu privire la presupuse relaţii extraconjugale, mai ales cu actriţa de filme porno Stormy Daniels, şi acuzaţii de agresiuni sexuale care-l vizează nu se potrivesc cu elogiul valorilor familiale pe care-l repetă cuvânt cu cuvânt la fiecare întâlnire cu creştini evanghelişti.
Bazându-se pe un cerc familial restrâns, dar şi pe un ”instinct” pe care şi-l laudă mereu, Donald Trump, a cărui cădere a fost anunţată de mii de ori, a supravieţuit tuturor scandalurilor.
Ca şi cum, acumulându-se, ele nu s-ar mai putea lipi de el.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
