Regizoarea Mona Nicoară vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre Nina Cassian şi documentarul dedicat poetei, „Distanţa dintre mine şi mine”, care va fi lansat pe 8 martie în cinematografe. Despre autoare, Nicoară a descoperit că avea un intelect intimidant de riguros şi tăios, şi, în acelaşi timp, un dar al jocului inocent bine păstrat în timp. Regizoarea vorbeşte despre relaţia autoarei cu regimul comunist, despre lucrurile găsite în cele 11 volume ale dosarului ei de la CNSAS, despre trecutul complex al stângii intelectuale şi spune că ultimii ani petrecuţi de Nina Cassian în România îi lăsaseră un gust amar.
Documentarul „Distanţa dintre mine şi mine”, un film de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, după o idee a Adei Solomon, a avut premiera la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest 2018, unde a fost premiat de public, şi premiera internaţională, la cea de-a 30-a ediţie a Trieste Film Festival.
Cu o reputaţie de femeie fatală, băutoare şi fumătoare prodigioasă, poeta avangardistă, compozitoarea şi graficiana Nina Cassian (1924 – 2014) a fost simultan complice şi problematică pentru regimul stalinist, după care a intrat în conflict direct cu regimul Ceauşescu, şi a terminat într-un exil nedorit la New York în 1985, în urma uciderii disidentului Gheorghe Ursu.
„Distanţa dintre mine şi mine” este un film despre credinţe, artă şi putere, care explorează fricţiunea dintre memoria personală şi arhiva oficială, dintre realitatea noastră actuală şi naraţiunile pe care le construim despre trecut. Gândurile Ninei din timpul ultimului ei an de viaţă sunt confruntate cu o bogată arhivă de filme, muzică, poezie, apariţii de televiziune, întregistrări private inedite şi documente de urmărire de la Securitate. Sunt revelate, astfel, dileme etice şi estetice care sunt parte din trecutul, dar şi din viitorul nostru.
Despre cum vor percepe tinerii personajul şi omul Nina Cassian, Nicoară îşi exprimă speranţa ca ei „să fie nu doar fascinaţi de personalitatea ei şi amuzaţi de absurditatea trecutului. Sper ca în povestea ei să se poată găsi complexitatea unui trecut al stângii intelectuale sau avangardiste”.
Producătorii documentarului sunt Ada Solomon, Mona Nicoară, Diana Păroiu şi Alexandru Solomon. Dana Bunescu s-a ocupat de montaj imagine, sunet şi sound design. Imaginea este semnată de Ovidiu Mărginean şi Rudolf Costin, muzica - de Nina Cassian, concepţia grafică, efecte vizuale şi generice - Şerban Jipa.
Mona Nicoară a început să lucreze în cinema în 1997, ca producător asociat al documentarului „Children Underground”, care a primit în 2001 un premiu special la festivalul Sundance, apoi a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar de lungmetraj. Debutul ei regizoral, „Şcoala noastră”, a avut premiera în 2011, la festivalul Tribeca din New York, a fost selectat apoi la peste 60 de festivaluri din întreaga lume, a câştigat marele premiu al juriului pentru cel mai bun film din SUA la AFI SilverDocs şi a fost nominalizat la Silver Eye Awards pentru cel mai bun documentar est-european şi la Premiile Gopo pentru cel mai bun documentar românesc. Mona Nicoară este selecţioner pentru festivalurile One World Romania şi fARAD şi a predat la Columbia, Cooper Union, New York University şi Rutgers.
Prezentăm interviul intergral acordat News.ro de regizoarea Mona Nicoară:
Ce v-a atras cel mai mult la propunerea Adei Solomon de a realiza proiectul - personajul pe care urma să îl documentaţi, faptul că veţi lucra cu un reputat producător, ambele?
Mona Nicoară: Ambele, absolut. Eu aveam o fascinaţie mai veche a mea cu Nina ca poet, dar nu mi-ar fi trecut prin cap să fac un film despre ea dacă Ada nu venea cu ideea de a face un film. Ada voia să facă un film despre Nina de multă vreme, încă din anii 1990. Ada este, pur şi simplu, o garanţie: ştiam că filmul va fi pe mâini bune şi că întreg demersul va fi susţinut cum trebuie. Iar întâlnirea cu coautoarea filmului Dana Bunescu, pe care o admirasem de mai mulţi ani de la mare depărtare, a fost esenţială nu doar pentru film, ci şi pentru sufletul meu. Pentru mine, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” este o capodoperă de montaj la toate nivelurile, de la tratamentul riguros al imaginilor de arhivă până la design-ul de sunet. Şi mai este cineva foarte important pentru acest film: Alecu Solomon, care practic crescuse cu Nina în casă - mama lui Alecu, Yvonne Hassan, fusese colegă cu Nina la şcoala evreiască de fete instituită ca urmare a legilor rasiale date de regimul Antonescu, şi, împreună cu soţul ei Petre Solomon, rămăsese prietenă cu Nina pe viaţă. Alecu ne-a ghidat în munca de arhivă şi întreg procesul de montaj şi ne-a dat filmări făcute de el în adolescenţă cu Nina, la 2 Mai - frumoase de tot! Apoi, Ada lucrează cu o echipă de colaboratori care este foarte bine rodată: producătoarea Diana Păroiu, Ilinca Belciu, care a fost line producer şi acum se ocupă de distribuţie, şi Cătălin Anchidin, care se ocupă de promovare. Filmul meu anterior, „Şcoala noastră”, fusese făcut şi ieşise în lume mai chinuit, ceea ce m-a făcut să apreciez şi mai mult echipa pe care am avut-o de această dată.
Nina Cassian este considerată una dintre cele mai controversate figuri din cultura română. A fost, între altele, susţinătoare şi admiratoare a doctrinei comuniste, dar şi persona non grata, declarată de regimul Ceauşescu. Din acest punct de vedere, cum o priviţi?
Mona Nicoară: Ce am descoperit în cursul cercetării şi producţiei este că sinusoidele traiectoriei Ninei sunt, de fapt, exterioare ei. Pe dinăuntru, ea a fost, de fapt, foarte consecventă. Nina a intrat în tineretul comunist la începtului anilor 1940, când combinaţia dintre regimul antonescian şi rebeliunea legionară, despre care Nina spune că a scăpat doar pentru că pe strada ei camioanele care încărcau obiecte din casele evreieşti se umpluseră deja, i-a făcut pe mulţi tineri idealişti să caute modele de rezistenţă. Nina nu citise nici Marx nici Engels, darămite Lenin, dar a fost fascinată de idea de egalitate între rase, sexe, clase etc. Pentru ea, comunismul era, cum ea însăşi zice, un basm în care binele învinge răul. Acestă credinţă a susţinut-o chiar şi prin primii ani ai erei staliniste din România, cam până la revoluţia din 1956 din Ungaria, care a însemnat o trezire pentru mulţi din generaţia ei. Ea s-a depărtat de regimul comunist pe măsură ce a înţeles că practica regimului era de fapt în contradicţie cu idealurile egalitare în care credea ea. Dar această credinţă în ideal, în sine nu şi-a pierdut-o niciodată şi, într-un fel, cred că toţi ar fi bine să păstrăm o speranţă într-o armonie posibilă. Dar undeva pe la începutul anilor 1970, Nina a pornit un proces de reevaluare a propriei poveşti interioare, care s-a materializat în adnotarea critică a jurnalelor ei de tinereţe. Acest act simplu de adnotare a jurnalelor este ceea ce a adus-o în vizorul Securităţii, care în 1973 i-a deschis un dosar de urmărire sub numele de cod „Mira”.
În cele 11 volume ale dosarului ei de la CNSAS ce aţi găsit cel mai revoltător? Nina Cassian cunoştea conţinutul lui? Ce a suprins-o cel mai mult din cele scrise acolo?
Mona Nicoară: Nina nu voia să ştie ce este în dosar. Poziţia asta mi s-a părut justificată şi logic (conţinutul dosarului nu schimbă cu nimic ceea ce era Nina, este doar o versiune construită de Securitate pentru uz instituţional) şi emoţional (trădările din dosar ar fi durut-o mult şi nu e deloc clar la ce ar fi folosit durerea asta după atâţia ani). Pe mine însă m-au fascinat două lucrururi. Întâi, să văd că scriitorii care turnau o făceau cu acelaşi condei pe care îl foloseau şi pentru cauze mai bune: o pagină de hârtie goală stârnea acelaşi zel stilistic indiferent dacă lectorul era cititorul unei gazete literare sau un simplu ofiţer de Securitate. E şi trist şi amuzant. Apoi, am descoperit cu uimire ce aparat instituţional vast era mobilizat pentru supravegherea unei singure persoane - cam inutil, mai ales că era vorba despre o persoană destul de slobodă la gură în public cu poziţiile ei. O bună parte din dosar e dedicată logisticii instalării echipamentelor de supraveghere. La 2 Mai, în timpul instalării, trebuiau trimişi vecinii de acasă - care chemat la primărie, care chemat la dispensar -, iar căţeii trebuiau pacificaţi. La Bucureşti, la doar câteva zile după cutremurul din 1977, când oraşul încă gemea sub dărâmături, pe securişti îi rodea grija să exploateze pretextul reparaţiilor ca să instaleze aparatură de supraveghere acasă la Nina. Odată instalată, această aparatură a luat o viaţă proprie: după plecarea Ninei, ea a fost folosită în continuare pentru supravegherea noilor chiriaşi, că tot era în dotare, nu?! Ultimele două volume din dosarul Ninei sunt dedicate, astfel, vieţilor celor care au stat în apartamentul ei.
Povesteaţi toamna trecută, la Bucureşti, că aţi întâlnit-o de mai multe ori la New York înainte de realizarea documentarului, fără a discuta însă. Care a fost impresia pe care v-a lăsat-o: ca femeie, ca om de lume şi de cultură?
Mona Nicoară: Nina avea un intelect intimidant de riguros şi tăios, şi, în acelaşi timp, un dar al jocului inocent bine păstrat în timp. Şi avea ceea ce doar marii artişti ştiu să cultive: o generozitate, o modestie care vine din onestitatea cu propria persoană, o umanitate care o făcea să fie - nu doar să pară - foarte aproape de fiecare dintre cei din jurul ei. Asta nu exclude deloc ego-ul, mai ales când vorbim de ego-ul creativ. Nina avea şi asta cu duiumul, însă fără să dea vreodată în suficienţă. Avea încă o curiozitate vie, mai vie decât putea să ducă. Ţin minte că abia mai putea citi, şi totuşi a devorat cu mare plăcere o carte de poezii a lui Marcel Proust pe care tocmai o găsisem ieşită în librării, zicând că i-ar fi plăcut să recitească „În căutarea timpului pierdut”.
Ce anume era fascinant la ea?
Mona Nicoară: Răspunsul la întrebarea asta este filmul. Vă inviti să veniţi să-l vedeţi - preferabil la cinema, în întuneric, cu alţi semeni care se relaţionează cu Nina aşa cum am văzut-o noi.
Care a fost reacţia Ninei Cassian la ideea voastră de a face un documentar despre ea?
Mona Nicoară: Indiferenţa - nu faţă de noi, cei din echipă, că Ninei îi făcea mare plăcere să ne vadă şi pe mine şi pe colaboratorii noştri de la cameră, Ovidiu Mărginean şi Rudolf Costin, pe care îi tot îmbia cu vodcă. Putea să stea ore în şir la ţigară, cu scotch-ul în faţă, povestind despre veşti de acasă, bârfe, cărţi, cu un dar, o plăcere profundă a prieteniei. Dar ea simţea că spusese tot ce avusese de spus în memorii şi înţelegea, şi cu generozitate, dar şi cu conştiinţa autorului, că filmul este al celor care îl fac, nu al ei.
Aţi filmat în 2013, când ea avea 88 de ani, şi spuneaţi că o sesiune de filmare nu dura mai mult de două ore, câte au fost în total?
Mona Nicoară: Nu foarte multe. Nina dădea în interviu gânduri întregi, perfect construite. Nu a trebuit să revenim mult în fimări, iar la montaj, împreună cu Dana Bunescu, am păstrat riguros integritatea acestor gânduri. Şi am mai păstrat ceva în film: pe măsură ce avansam cu filmările, Nina îşi pierdea din ce în ce mai mult suflul. E emoţionant să vezi cum pierde din energie pe măsură ce se îndepărtează de poveştile tinereţii. Apoi, am revenit după ce am găsit filme şi interivuri de arhivă şi am filmat-o pe Nina doar uitându-se la propriul trecut: comentând, oftând, cântând, recitând poeziile pe care şi le ştia pe de rost o dată cu întregistrările de arhivă.
În afara regretului că ea nu a apucat să vadă filmul, există vreun altul? Poate să fi petrecut mai multe ore împreună, mai devreme?
Mona Nicoară: Mi-ar fi plăcut mie să o cunosc mai devreme, să apuc să stau mai mult cu ea. Asta dincolo de film. Nu ştiu dacă asta ar fi schimbat cu ceva filmul, e greu de ghicit. Dar ce pot să speculez este că i-ar fi plăcut enorm să vadă cât de mult interes stârneşte filmul şi că există noi generaţii interesate de poezia şi povestea ei. Ultimii ei ani din România îi lăsaseră cumva un gust amar şi cred că un astfel de desert i-ar fi picat bine către sfârşitul vieţii.
Cum credeţi că ar trebui să se raporteze generaţia tânără la omul şi personajul Nina Cassian?
Mona Nicoară: Sunt foarte curioasă să văd ce reacţii au generaţiile mai noi. Sper să fie nu doar fascinaţi de personalitatea ei şi amuzaţi de absurditatea trecutului. Sper ca în povestea ei să se poată găsi complexitatea unui trecut al stângii intelectuale sau avangardiste - un trecut care în oglinda retrovizoare de după Revoluţie a fost simplificat până la ridicol. Au existat bule de libertate creativă, de efervescenţă intelectuală, politică şi chiar şi sexuală, care au fost aplatizate în reprezentările recente ale epocii comuniste din România - bule care se întrezăresc prin povestea Ninei aşa cum apare ea în film şi care merită explorate mai mult.
Volumul „Loto Poeme” este preferatul dumneavoastră. Aveţi şi un vers preferat din întreaga ei operă?
Mona Nicoară: Am multe poezii întregi pe care le recitesc cu uimire, că tot descopăr relaţii noi şi complexe între vigoarea intelectuală a ideilor şi muzicalitatea înşelător de lină în care sunt împachetate. Preferatele mele se schimbă în timp, s-au schimbat de-a lungul deceniilor mereu. Dar pentru acum aleg, aproape, dar nu chiar la întâmplare, doar un fragment din volumul ei de debut din 1947, „Scara 1:1”: „Am visat azi-noapte sub pleoapele verzi/ Somnul de stofă al unui ins şters…/ Şi era lumină, şi era lumină/ Ca-ntr-un pahar cu ceai în care-a explodat o albină”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
