Despre Corneliu Zelea Codreanu se spun foarte multe, dar la fel de multe sunt tributare unor mitologizări succesive, fie că vorbim despre romanţarea figurii într-o Românie interbelică zbuciumată, care se vedea nevoită să integreze în aceeaşi ţară mare provincii cu culturi politice diferite, fie că ne referim la imagologia naţional-comunistă, care a preluat elemente ale ideologiei legionare, demonizându-l în acelaşi timp pe Codreanu. Despre biografia lui Zelea Codreanu, dar şi despre cum a ajuns interbelicul să fie considerat vârsta de aur a României am vorbit cu istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, într-o limbă română puternică, în care frumosul cuvânt ”făgăduinţă” s-a auzit în librăria de la Cişmigiu. Am încheiat dialogul cu o întrebare esenţială pentu dezbaterea aniversară a centenarului României Mari: ce anume a făcut ca România să rămână o naţiune unită 100 de ani, într-o Europă aflată în ultimii ani în criză şi care, spune Jens Schmitt, este percepută ca fiind alcătuită dintr-o Europă ”de primă clasă” şi una ”de clasa a doua”. Deşi rămasă în picioare, România pare că nu îşi poate opri hemoragia de oameni talentaţi, atâta vreme cât elita politică de la Bucureşti preferă să nu aibă, acasă, o masă critică puternică.
Istoricul austriac Oliver Jens Schmitt a recompus biografia liderului legionar, fără a scăpa din vedere contextul unei violenţe şi a unui antisemitism care erau şi apanajul altor formaţiuni politice din epocă. Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ este lansat, sâmbătă, de Editura Humanitas, la Târgul de carte Gaudeamus.
Am vorbit cu Oliver Jens Schmitt despre cum arăta o Românie Mare pentru care ”miracolul” de la Maglavit, în care divinitatea i se înfăţişează ciobanului Lupu, pare definitoriu, despre cauţionarea Mişcării Legionare de către o parte consistentă a elitelor politice şi culturale ale epocii, despre cum s-au folosit şi regele Carol al II-lea, şi Nicolae Ceauşescu mai târziu de elemente ale ideologiei legionare în dictaturile pe care le-au instaurat, dar şi despre cum arată astăzi România, în prag de centenar.
România nu îşi permitea să piardă tinerii capabili, spune lucid istoricul austriac, pentru că tocmai ei sunt acea masă critică, forţă a democratizării. ”Dorinţa de a te întoarce acasă este pretutindeni la fel de mare şi această ţară, elita politică nu are niciun interes pentru aceşti oameni. Şi înţeleg de ce: oamenii aceştia sunt grupul critic, elementul din care se naşte o democraţie adevărată şi, prin asta, sunt o ameninţare foarte mare pentru elita politică românească de azi”. Chiar şi în faţa unui fenomen de emigrare masivă, ”este important să arătăm şi societăţilor occidentale cum aici, oamenii ies în stradă pentru a apăra democraţia şi statul de drept. Punctul problematic este că nu există niciun partid care să preia aceste activităţi în sistemul parlamentar”.
Vă prezentăm interviul integral acordat de istoricul Oliver Jens Schmitt, preşedinte al Secţiei filozofic-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe, agenţiei de presă News.ro:
Magda Grădinaru: Oliver Jens Schmitt, aţi scris o carte, recent editată în limba română, care este, de fapt, o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare. De ce o biografie a lui Codreanu şi nu o monografie a Mişcării Legionare?
Oliver Jens Schmitt: Cred că aceasta este şi un fundament al unei dezbateri teoretice despre genul ”biografie” şi despre rostul de a scrie o biografie despre Codreanu. Până acum, în opinia mea, întreaga dezbatere despre Mişcarea Legionară s-a concentrat asupra rolului intelectualilor, mai ales bucureşteni, şi a ideologiei legionare şi aşa s-a confundat Mişcarea înfiinţată de Codreanu şi conducătorul ei. Teza principală a cărţii mele este aceea că acest conducător nu trebuie confundat cu Mişcarea, că acesta a stârnit o anumită dinamică, mai ales în a doua jumătate a anilor 1930, o dinamică social-revoluţionară pe care, la sfârşit, nu a reuşit să o mai controleze. Aceasta este şi o teză foarte importantă: la sfârşitul vieţii sale, Codreanu era depăşit de mişcarea pe care a creat-o, de această facţiune a lui Horia Sima, care, doi ani mai târziu, a realizat un stat naţional legionar, cu o amprentă aproape comunistă, cu o revoluţie socială. Odată cu acest demers biografic, se poate pune în contextul României interbelice această figură, care pentru mine, dar cred că şi pentru majoritatea românilor educaţi, a rămas un mare necunoscut al istoriei româneşti din secolul trecut.
M.G.: Necunoscut, spuneţi, dar care beneficiază, totodată, de o largă mitologizare şi de diferite etaje, să le spun aşa, de mitologizare: în interbelic, în comunism, imediat după 1990.
Oliver Jens Schmitt: Da, este o figură foarte paradoxală. Ambiguitatea în această biografie este destul de mare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, şi în societatea românească de astăzi mulţi oameni cred că ştiu ceva despre Codreanu. Multe lucruri sunt foarte exotizate, cum sunt nunta sau omorul pe care l-a comis, dar cu adevărat se ştie foarte puţin, iar ceea ce se ştie a fost uneori rezultatul unei mitologizări de către adepţii săi şi, pe de altă parte, rezultatul aşa-zisului proces de reeducare de la Piteşti şi Aiud, unde comuniştii au încercat demolarea mitologiei şi mai ales a charismei lui Corneliu Zelea Codreanu. Ceea ce ştim astăzi despre Codreanu este rezultatul acestor două paliere: pe de o parte, mitologizarea de către legionari, iar pe de altă parte, procesul de reeducare din perioada comunistă.
M.G.: Aceste două acţiuni se văd şi la nivel de imagine: avem imaginea lui Codreanu redată în interbelic, el îmbrăcat în port tradiţional şi imaginea legionarilor din filmele din comunism, cu haina aceea de piele neagră purtată de Codreanu la înmormântări.
Oliver Jens Schmitt: Numai o dată a purtat Codreanu această haină, la înmormântarea generalului Cantacuzino Grănicerul, în toamna lui 1937, dar bineînţeles, asta face parte dintr-o înscenare de tip fascist clasică. Se vede şi în Italia: haina de piele neagră este tipică pentru fascismul italian şi pentru poliţia secretă germană. A fost un mesaj destul de clar.
M.G.: Sunt două întrebări care merg umăr la umăr: prima, în ce măsură este Corneliu Zelea Codreanu un produs al familiei şi, prin extensie, al societăţii româneşti? Şi, a doua, în ce măsură este Corneliu Zelea Codreanu un produs al epocii istorice, al contextului mai larg, european. Să le luăm pe rând, înainte de a vedea cum se înclină balanţa.
Oliver Jens Schmitt: Observaţia aceasta priveşte mai mult, să zicem, dimensiunea structuralistă. Eu am încercat să abordez şi o altă întrebare: în ce măsură Codreanu este, în această perspectivă structuralistă, numai un produs şi în ce măsură a fost şi un om care a influenţat această dezvoltare a societăţii. Cred că răspunsul este unul amestecat, complex: bineînţeles că este un produs, dar pe de altă parte a şi provocat o anumită dinamică, care a dat un răspuns şi aşteptărilor societăţii româneşti. Deja am construit o anumită arhitectură a interpretării. Pe de o parte, pornind de la familie, a fost, bineînţeles, produsul unei familii ultra-naţionaliste, în care tatăl a avut un rol principal, un tată care, cu biografia lui, a pregătit dezvoltarea biografică şi politică a fiului. Era o familie în care mistica ortodoxă populară, nu vorbim despre o religiozitate cultă, ci populară, ultra-naţionalismul cultivat la universitatea din Iaşi, unde tatăl lui Codreanu s-a prezentat ca un refugiat politic, după ce a trecut graniţa de la Suceava, aveau un rol mare.
Pe de altă parte, Corneliu Zelea Codreanu era produsul societăţii româneşti, dar nu numai a celei de dinainte de Primul Război Mondial, dar şi a acestei zone de violenţă antisemită, Moldova, dar şi Basarabia. Uităm prea adesea că oameni ca A.C. Cuza şi ca tatăl lui Codreanu aveau legături foarte strânse cu mişcarea naţionalistă nu numai românească din Basarabia, dar şi cu mişcări antisemite ruse, care la începutul secolului al XX-lea erau destul de active. Tatăl lui Codreanu a participat chiar la înmormântarea lui Pavel Cruşeveanu, care a fost unul dintre cei mai de seamă activişti ai mişcărilor antisemite ruse. Apoi, avem şi acest antisemitism universitar de la Universitatea din Iaşi, căruia i se adaugă un antisemitism economic şi social, propagat de mulţi intelectuali români de seamă. În egală măsură, putem spune şi că a fost un antisemitism tipic pentru Moldova. După cum ştim foarte bine, în Ţara Românească această imigraţie a evreilor nu a fost atât de importantă.
M.G.: Un antisemitism care în epocă se plasa mai degrabă în acest registru economic, social, nu avea justificarea rasială de mai târziu.
Oliver Jens Schmitt: Un rasism ca în Germania nu a fost dezvoltat niciodată. Codreanu a fost până la sfârşit un antisemit convins, dar a moştenit acest antisemitism de la teoreticieni, intelectuali, profesori universitari mai ales ieşeni, care au dezvoltat după teoria lui A.C. Cuza ideea aceasta a lipsei unei clase de mijloc, despre care şi Eminescu a vorbit, evreii care sunt vinovaţi pentru tot felul de defecte ale modernizării.
M.G.: Pătura superpusă, la Eminescu.
Oliver Jens Schmitt: A fost, bineînţeles, un răspuns extrem de simplificat, dar a fost o amprentă socio-culturală foarte importantă. La fel cum A.C. Cuza, aşa cum a arătat şi istoriografia recentă românească, nu a schimbat mult în teoria lui, a rămas monolitic de la început până la sfârşit, nici Codreanu nu s-a distanţat de acest antisemitism. Nu a existat, să spunem, un antisemitism tipic legionar, deosebit de antisemintismul cuzist, din această perspectivă Codreanu a rămas un antisemit cuzist până la sfârşit.
M.G.: Cu toate acestea, atunci când vorbim despre antisemitismul din interbelicul românesc, s-a păstrat această teză, că legionarismul a fost deţinătorul absolut al antisemitismului. În felul acesta, se ocultează, de fapt, celelalte mişcări antisemite, unele în mainstream chiar.
Oliver Jens Schmitt: Da, cred că acesta este un lucru foarte important şi a fost o tendinţă dezvoltată mai ales în perioda comunistă. Legionarii erau excluşi din comunitatea naţională, iar comuniştii au continuat pur şi simplu propaganda lui Armand Călinescu: Codreanu, care nu este un bun român, care nu aparţine neamului, legionarii, care sunt nişte extremişti fără legătură cu acest popor blând şi civilizat. Se uită, bineînţeles, cum aţi menţionat, că în decembrie 1937, regele Carol al II-lea a instalat un guvern antisemit, cu antisemiţi care aparţineau establishment-ului României Mari. Oameni ca Octavia Goga, A.C. Cuza şi alţii care făceau parte din acest cabinet au reprezentat un antisemitism care, mai ales în Basarabia, a fost mult mai violent chiar decât violenţa legionarilor. Trebuie să contextualizăm şi violenţa legionară în violenţa care a marcat întreaga societate şi mai ales viaţa politică a României interbelice. Să fim foarte clari, legionarii nu erau numai produsul unei societăţi violente, au şi marcat această cultură. Există o anumită dialectică între, pe de o parte, dimensiunea structuralistă şi, pe de altă parte, legionarii şi mai ales Codreanu ca actori. Se uită adesea acest lucru: Corneliu Zelea Codreanu a fost un ucigaş, a comis un omor, el personal. După aceea s-a creat un cult care a cultivat a anumită violenţă, nu numai ca mijloc, ci ca sens al vieţii politice. Legionarii nu erau o excepţie în contextul european, dar pentru România ceea ce era nou era că ţinta acestei violenţe nu erau ţăranii sau alţi alegători, ţinte ale bătăuşilor liberali în acea vreme, ci membri ai elitei sociale. Cred că pentru interpretarea lui Codreanu, trecerea societăţii româneşti de la societatea de dinainte de război, o societate fragmentată între o elită mică, urbană şi masa ţăranilor la o societate de masă este hotărâtoare.
Codreanu, de la reprezentantul României rurale, periferice la reprezentatul întregii ţări şi al unei mişcări catch all
M.G.: Această analiză a trecerii de la societatea antebelică la cea interbelică şi a problemei clivajului elită/ţărani o abordaţi mai pe larg într-un volum colectiv coordonat alături de un coleg român, îmi scapă numele. Spuneţi acolo, în introducere, că ţăranul idealizat apărea mai degrabă în discursul elitei şi că Mişcarea Legionară a ştiut să aibă două feluri de discurs, adaptate.
Oliver Jens Schmitt: Cu Sorin Radu, de la Universitatea din Sibiu. Asta e valabil şi în ceea ce îl priveşte pe Codreanu şi mai ales dezvoltarea lui de la reprezentantul României rurale, periferice la reprezentatul întregii ţări şi al unei mişcări catch all, în care erau întregrate toate straturile sociale, de la boierime până la muncitori. Pentru istoricii străini, mai ales pentru specialiştii fascismului comparat, România a fost întotdeauna percepută ca o ţară agrară, unde ţăranii aveau un rol preponderent în viaţa politică, unde şi o mişcare antisemită era susţinută de ţărani. Poate la început aşa era, dar asta arată şi acest studiu pe care l-am publicat împreună cu Sorin Radu, că ţărănimea era mult mai puţin mobilă decât populaţia urbană şi asta este evident, un ţăran nu putea să iasă din sat aşa, pur şi simplu, pentru că avea treburi acasă, iar mişcarea nu era chiar liberă, trenul era controlat de stat.
După Primul Război Mondial, românii au obţinut totul, s-a realizat un vis, care s-a transformat într-un coşmar foarte repede
M.G.: În interbelic, ţăranii au devenit masă de manevră electorală.
Oliver Jens Schmitt: Da, masă de manevră electorală, dar cu mari deosebiri regionale. Se vede că în Vechiu Regat, ţăranii fără nicio tradiţie de participare la viaţa politică erau într-adevăr masă de manevră electorală. Cealaltă extremă era Bucovina, unde ţăranii, bărbaţii, au obţinut drept de vot universal în Imperiul austriac, în 1907. Ţăranii de etnie română din Ardeal şi Banat aveau şi ei cel puţin o anumită cultură de rezistenţă, deşi nu aveau drept de vot, dar făceau parte dintr-un grup unde s-a creat o burghezie puternică cu acest spirit critic şi cu un nivel ridicat de auto-organizare. În Basarabia, iarăşi, situaţia era mult diferită, acolo şi nivelul de alfabetizare era influenţat de rusificarea elitelor. De aceea, nu cred că putem vorbi despre o cultură politică în România interbelică, ci despre mai multe culturi. Poate cea mai mare problemă pe care o avea România interbelică era integrarea acestor ţărani. Care era răspunul statului? Statul nu a urmărit o strategie coerentă, fiindcă Partidul Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc aveau concepţii radical diferite, iar statul era în multe regiuni absent şi acolo au început, mai ales după această fază a violenţei deschise, legionarii să umple acest gol lăsat de stat. Ţăranii credeau că aparţin unui neam care a învins în război şi că a venit momentul în care românii trebuie să devină elementul stăpânitor în ţară, mai ales faţă de minorităţi.
M.G.: Bun, de fapt, România nici nu câştigase războiul.
Oliver Jens Schmitt: Militar, nu, dar politic, da. Aici este şi o contradicţie, pentru că România a profitat la maxim în ceea ce priveşte câştigul teritorial după Primul Război Mondial şi atunci de ce o ţară ca România a trecut printr-o fază plină de disensiuni sociale? Românii au obţinut totul, s-a realizat un vis, care s-a transformat într-un coşmar foarte repede. Dacă analizăm situaţia României Mari la începutul anilor 1920, România era înconjurată de ţări care nu au acceptat acest nou sistem politic european, de state revizioniste, dintre care cel mai periculos era, desigur, Uniunea Sovietică, deşi nici cu bulgarii şi ungurii nu a reuşit să stabilizeze legături prielnice. Înăuntru, avem un val de greve, o mişcare socialistă şi comunistă destul de puternice, cu primejdia importării revoluţiei ruseşti, mai ales de către basarabeni, iar asta a fost şi o experienţă personală a lui Codreanu. O ţară frământată, pentru că simplul fapt că toţi vorbeau aceeaşi limbă nu înseamnă că împărtăşeau şi aceeaşi cultură politică. Între Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat şi Vechiu Regat diferenţele regionale erau uriaşe şi să nu uităm că omogenizarea identităţii naţionale a fost mai ales un produs al dictaturii comuniste, pentru că România interbelică nu a reuşit să ajungă la acest punct. Legionarii au fost singura mişcare care a urmărit, cum au făcut şi comuniştii la vremea lor, un program de omogenizare. Când Codreanu vorbea despre marşul în Basarabia, care nu a avut loc, avea ca ţintă nu un pogrom împotriva populaţiei evreieşti, ci românizarea basarabenilor de limbă română. Aceşti naţionalişti înţelegeau foarte bine că statul român, după zece ani de administraţie românească, era perceput de mulţi ţărani basarabeni ca un duşman.
M.G.: E aici şi o intuiţie politică.
Oliver Jens Schmitt: Aveau acolo intuiţie politică, în sensul că pentru legionari, o naţiune omogenizată şi nivelată în sens etnic şi social era scopul principal. Astfel, legionarii şi comuniştii au multe lucruri în comun. Ceea ce au făcut legionarii, iar asta se vede şi citind rapoartele despre familia Codreanu de la sfârşitul anilor 1960, începutul anilor 1970, e că au salutat dictatura ceauşistă.
Naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu a preluat elemente din ideologioa legionară
M.G.: Codreanu, notaţi şi în carte, a pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi – carlistă, antonesciană şi comunistă. Aş vrea să ne oprim puţin asupra acestui fapt, ce anume din legionarismul lui Codreanu a fost asimilat de dictatura comunistă.
Oliver Jens Schmitt: Dacă vorbim despre fascism, avem adesea în minte o dictatură să spunem cu tendinţe conservatoare, dar şi fascismul a reprezentat o oarecare modernitate, şi în cazul României. Dacă vă uitaţi la ideologia legionară de la sfârşitul anilor 1930, cel mai mare succes al lui Codreanu a fost mobilizarea muncitorilor, pentru că muncitorimea s-a dezvoltat foarte repede. În comunism avem, pe de o parte, această strategie a Cominternului, adică revizionismul şi, pe de altă parte, o ideologie muncitorească, ce a apelat şi la creştinism, la religiozitate şi mai ales la această făgăduinţă de a-i integra pe aceşti oameni în societatea naţională şi de a le asigura urcarea pe scara socială.
Codreanu, care avea un talent mare de a dezvolta un limbaj politic, deşi nu era un vorbitor foarte mare, cu un talent retoric, dar adaptat la ceea ce ţăranii şi muncitorii puteau înţelege, a spus: ”Veţi merge la Bucureşti, în oraşe, cu un pas de stăpân”. Acesta a fost un mesaj foarte puternic pentru muncitori. Mobilizând muncitorimea, Codreanu a creat şi o aşteptare uriaşă, dar nu cu această dimensiune transcendentă a misticismului legionar, ci era un mesaj mult mai terestru, un mesaj care privea această lume. Ion Antonescu a înţeles foarte bine şi de aceea la începutul anului 1938 de vorbea despre infiltrarea comuniştilor în Mişcarea Legionară. Nu erau chiar comunişti, dar era această dinamică să spunem comunistă, care a dus şase ani mai târziu la crearea unei baze sociale pentru preluarea puterii de către comunişti.
Aşadar: există o linie de continuitate socială, am studiat şi profilul celor care au preluat puterea în 1940, primari, şefi de poliţie legionari, care nu aparţineau vechii gărzi legionare din anii 1920, şi aceşti oameni pentru care Codreanu era mai ales un simbol, nu o persoană pe care să o fi cunoscut personal şi acolo era punctul de contact între legionari şi comunişti. Pe de altă parte, există şi o continuitate ideologică, întreruptă la începutul sistemului comunist, dar reluată cu naţional-comunismul lui Ceauşescu. Multe idei care, de fapt, erau legionare, erau integrate în discursul cultural şi ideologic al României comuniste, dar cu o excepţie: Codreanu însuşi a rămas exclus, pentru că un Codreanu ca figură vizibilă ar fi ameninţat charisma lui Ceauşescu şi ar fi arătat şi care sunt izvoarele adevărate ale acestui naţional-comunism. Mulţi legionari, după reabilitatea lui Goga, de pildă, au aşteptat reabilitarea lui Codreanu. Decebal, fratele lui Corneliu Zelea Codreanu, într-o convorbire cu un turnător al Securităţii, a exprimat această aşteptare: acum trebuie să fie reabilitat şi fratele meu. Bine, a fost naiv, pentru că nu a înţeles strategia comuniştilor. Cred că legionarismul are o continuitate destul de mare în comunism. În dictatura regală, în dictatura lui Antonescu era evident, dar întrebarea mare şi o dezbatere care trebuie să aibă loc şi în societatea românească e ce înseamnă acest naţional-comunism. S-a discutat foarte mult despre Shoah, despre responsabilitatea elitelor româneşti, dar nu a reieşit clar care sunt continuităţile, liniile de continuitate între România interbelică, şi nu numai cea a legionarilor, cum aţi observat şi dumneavoastră, şi România comunistă.
M.G.: Şi mai e ceva, practic, comunismul a rescris dintr-un unghi convenabil istoria interbelică. L-a reabilitat pe Goga, din acest punct de vedere.
Oliver Jens Schmitt: Da, şi un alt exemplu este Gheorghe Brătianu, marele istoric, mare medievist, care a murit în lagărul comunist, dar care era om de legătură între elitele româneşti şi Adolf Hitler şi care era, cum se pare, şi un agent german. Se vorbeşte despre Coloana a cincea, dar cine era liderul fruntaş al acesteia? Erau oameni ca Gheorghe Brătianu, Octavian Goga, care erau elita politica, şi nu extremiştii legionari. Pentru diplomaţiile germană şi italiană, Codreanu era un tip necontrolabil, un fanatic care nu era integrabil într-un sistem politic care a funcţionat după reguli raţionale. Acest Codreanu nu a condus niciodată negocieri cu germani, era o aşteptare, pentru că el credea că Germania şi Italia vor porni împreună cu el la războiul împotriva Satanei de la Moscova. El era convins că Italia şi Germania erau puteri creştine, altă greşeală strategică de bază: exista o retorică privind politica externă, dar fără un fundament real.
M.G.: Şi totuşi, Codreanu s-a impus elitelor de la Bucureşti. E aici un paradox şi îl remarcaţi: din apostol al ţăranilor devine promisiunea unei modernităţi româneşti naţionaliste. Cum a reuşit, iată, să îi convingă pe intelectualii epocii?
Oliver Jens Schmitt: Charisma personală a jucat, desigur, un rol, dar pentru o aşezare a charismei trebuie şi o dimensiune care o acceptă. Codreanu a venit ca un fel de răspuns la aşteptările, la îndoielile, la frica şi fobia nu numai ale elitelor româneşti, dar o parte a acestor elite a jucat un rol foarte important. Codreanu a fost susţinut de la început de elite conservatoare. Să nu uităm că aceşti conservatori, odată cu introducrea dreptului de vot, şi-a pierdut baza electorală şi s-a creat un gol între elitele conservatoare, naţionaliste şi masa de ţărani. Cine putea stabili această legătură? Tinerii. Codreanu a început cu un activism la Iaşi, imediat după Primul Război Mondial, şi Biserica, autorităţile, uneori şi serviciile secrete au susţinut această mişcare naţionalistă. Codreanu avea de la început această impresie, justificată, că era susţinut şi că exprima şi voinţa neamului. Codreanu a fost nu numai un lider universitar, al studenţilor, dar şi singurul lider al studenţilor din istoria modernă europeană care a reuşit să iasă din universitate, din campus şi să intre în societate, să mobilizeze toate grupurile sociale. Un Vaida-Voevod a declarat public că este naşul Mişcării Legionare şi nu este clar dacă este adevărat sau nu, că programul Gărzii de Fier a fost redactat de către ei.
Pe lângă acest sprijin al elitelor, mai apar şi carliştii dezamăgiţi. După întoarcerea regelui Carol al II-lea, mulţi dintre cei care au susţinut această întoarcere au fos adânc dezamăgiţi de comportamentul regelui şi de faptul că nu şi-a ţinut promisiunile. Unii erau oameni cu influenţă. Un Nae Ionescu, un Virgil Ionescu, dezorientaţi, care aveau tendinţe fasciste sau filo-naziste, care aveau nevoie de o bază de masă. Ei credeau că aceşti tineri provinciali, cu un lider cu origini de la Huşi, puteau fi folosiţi ca o unealtă în această viaţă politică bucureşteană, dominată de zvonuri. Aici s-au întâlnit: intelectualii, membri şi ai elitei economice, anti-carliştii, cu tendinţe de dreapta, dar nu anti-dinastică, şi care aveau nevoie de o bază de masă şi, pe de altă parte, o mişcare care a pornit din rural.
Codreanu a ucis cu mâna lui şi societatea a aprobat
M.G.: Aţi spune că au reuşit să manipuleze Mişcarea Legionară în folosul lor politic?
Oliver Jens Schmitt: La început, pentru aceşti tineri din privincie era foarte greu în viaţa politică de la Bucureşti şi mulţi politicieni erau convinşi că această mişcarea era foarte uşor de manipulat. La un moment dat, mai ales Codreanu a înţeles această primejdie de a fi manipulat şi de aceea a renunţat şi la oferta regelui de a fi prim-ministru. Acest fapt a creat un conflict din care putea ieşi numai un învingător. Codreanu deja a scris în jurnalul din 1934, că o mişcare din opoziţie şi cu o formaţiune paramilitară nu putea învinge un stat bine organizat. Şi să fim clari: în 1933, Codreanu a avut la dispoziţie o organizaţie paramilitară, dar patru ani mai târziu, nu. Aveam concepţia Mişcării Legionare ca o unitate paramilitară, care a existat într-un anumit moment, dar în momentul hotărâtor, în 1938, nu. De aceea nu a organizat o lovitură de stat militară, pentru că nu avea o armată de partid.
M.G.: Pentru că ar fi folosit-o. Bine, e puţin probabil să nu o fi folosit, cum e puţin probabil să nu fi ştiut de toate deciziile de asasinat din epocă. Asasinarea lui I. Gh. Duca, de pildă.
Oliver Jens Schmitt: Acum intrăm în dezbaterea despre violenţa legionară, care este un element complex. Pe de o parte, cum am spus, trebuie să pornim de la observaţia că Zelea Codreanu a ucis el însuşi. Nu numai că a legitimat violenţa, dar a acţionat ca activist violent.
M.G.: Nu are nici măcar scuza asta a lui Eichmann, care spunea la procesul de la Ierusalim că el cu mâna lui nu a omorât pe nimeni.
Oliver Jens Schmitt: Codreanu a ucis şi am văzut şi care era răspunsul societăţii: era o aprobare. Codreanu a fost achitat.
M.G.: Achitat cu alai şi cu nuntă după.
Oliver Jens Schmitt: Mesajul majorităţii societăţii româneşti era destul de clar: o aprobare evidentă a crimei politice. După aceea, şi alţi legionari din prima generaţie au comis acte violente. Nu dispunem de izvoare, cu distrugerea arhivelor legionare, care să ne indice o dovadă în sensul unui ordin scris, dar nu cred că avem nevoie de o dovadă pentru climatul de violenţă, nu doar legionar.
M.G.: Pe lângă cămăşile verzi, mai erau şi cele albastre.
Oliver Jens Schmitt: Climatul politic era otrăvit şi numai de legionari şi cuzişti, ci şi de mulţi intelectuali de dreapta şi politicieni ca Gheorghe Brătianu. Acest climat, la sfârşitul lui 1933, a condus la un asasinat politic, comis de legionari, care a jucat un rol hotărâtor în percepţia asupra violenţei legionare, pentru că victima era un om politic. Să nu uităm că nu se vorbeşte despre multe alte victime, ţărani, simpli alegători ucişi nu numai de legionari, dar şi de cuzişti sau bătăuşi liberali. Cred că şocul era atât de mare, pentru că pentru prima dată un membru al elitei a fost ucis. Uciderea unui ţăran nu a ajuns niciodată în ziare. Codreanu a creat un climat şi mulţi adepţi ai săi în anii 1930 au creat o cultură a violenţei care pornea de jos. În bolşevismul rus, ştim că violenţa stalinistă nu era întotdeauna ordonată de sus. Mulţi credeau că acţionează astfel în sensul lui Stalin. Mulţi legionari, fără poruncă de sus, credeau că asta este în sensul lui Codreanu, care a legitimat cultura violenţei, crimele nicadorilor şi după aceea ale decemvirilor. Nu s-a distanţat niciodată. În 1937 a ajuns la un impas: şi-a început cariera ca un ucigaş, apoi a coloborat cu oameni foarte violenţi, în 1933 a ajuns la punctul culminant al violenţei. Pe de altă parte, sunt surse din arhive, scrisori private ale lui Codreanu, prin care încearcă să suprime violenţa necontrolată în sânul Mişcării, pentru că dauna politică era evidentă. Exista şi o altă primejdie: pierderea controlului asupra Mişcării. Era evident că Mişcarea trebuie disciplinată de conducător, iar dacă acesta nu ar mai fi fost capabil să o controleze, era şi o dovadă deschisă pentru întreaga lume că nu are în mâinile lui întreaga putere. Vedem şi în scrisorile către generalul Zizi Cantacuzino, şeful oficial al partidului Totul pentru Ţară, că a reprimat violenţa neautorizată, dar nu a renunţat niciodată la acest discurs violent. De aceea, este responsabil pentru acest climat violent şi în mod esenţial pentru Shoah.
Biserica Ortodoxă Română nu a condamnat niciodată activităţile legionare în întregime
M.G.: În imaginarul colectiv, Mişcarea lui Codreanu a beneficiat de acest înveliş mistic, creştin. Nu insistaţi foarte mult asupra acestuia.
Oliver Jens Schmitt: Eu încerc să dezvolt o grilă de lectură în care Mişcarea Legionară era compusă, pe de o parte din nucleul dur, al credincioşilor, pentru care religiozitatea ortodoxă a jucat un rol preponderent. Cred că pentru prima generaţie a legionarilor, cei care au intrat în Mişcare în anii 1920, acest misticism a avut un rol hotărâtor. După anii 1930, când Mişcarea Legionară s-a transformat într-o mişcare de masă, au intrat mulţi oameni care nu au fost iniţiaţi cum au fost cei din prima generaţie şi care aveau aşteptările lor, concepţiile lor sociale şi care nu aveau mare legătură cu acest misticism şi cu această făgăduinţă transcendentă a mântuirii. Am încercat să explic că acest limbaj împrumutat din limba bisericească ortodoxă nu era întrebuinţat doar în mod metaforic, cred că nucleul dur era într-adevăr convins că lupta e împotriva Satanei. Codreanu era convins în anii 1920 că este vorba despre o luptă religioasă între bine şi rău. Problema era cine dintre membrii Mişcării a înţeles pe deplin rostul acestui mesaj. Pentru alţii, în Germania, Italia, asta era puţin folcloric, dar trebuie să înţelegem că Mişcarea Legionară nu era monolitică, ci compusă din facţiuni.
Nucleul dur era religios şi credea că acţionează în sensul Bisericii Ortodoxe Române, iar Biserica Ortodoxă Română nu a condamnat niciodată activităţile legionare în întregime. A condamnat asasinarea lui Duca şi în 1938, patriarhul Miron Cristea a fost, să spunem, idiotul util al regelui Carol al II-lea, când a preluat guvernul la începutul dictaturii regale. Pe de altă parte, sunt mitropoliţi, preoţi care au fost susţinători foarte deschişi ai Mişcării Legionare.
Miracolul de la Maglavit, o grilă de lectură esenţială pentru România interbelică
M.G.: E o imagine puternică a României, pe care o evocaţi în ambele lucrări la care am făcut referire, cea a miracolului de la Maglavit, pe care însă, Codreanu nu a vrut să îl capitalizeze politic.
Oliver Jens Schmitt: Nu a vrut şi am reprodus această scrisoare, care pentru mine arată întreaga ambiguitate a lui Codreanu. Maglavitul este pentru mine o grilă de lectură esenţială pentru a înţelege dimensiunea mistică. Ce înseamnă Maglavit? Maglavit a fost o înscenare, o isterie publică, dar care a mobilizat sute de mii de oameni în anul 1935, pentru că a dat un răspuns multor aşteptări, multor frustrări şi îndoieli, multor frici sociale. România interbelică era o ţară marcată de criza economică mondială, de o lipsă de încredere asupra totală în clasa politică, de corupţie - Şi astăzi! - şi oamenii aşteptau o salvare imediată, care trebuie să vină de sus.
M.G.: Cum de nu a vrut Codreanu să se folosească de Maglavit?
Oliver Jens Schmitt: Trebuie să cităm această scrisoare, este la pagina 188.
” Dar noi putem apărea aici ca nişte demagogi şarlatani cari voim să profităm de mulţimea acestor oameni, sau ca nişte oameni mânaţi de o credinţă sinceră că facem un bine şi că nu cerem în schimb decât binecuvântarea lui Dumnezeu peste lupta noastră. Rog înlăturaţi deci calculul electoral şi atrageţi oamenilor atenţia asupra acestui lucru”
Aici se vede şi religiozitatea profundă a lui Codreanu. Un politician pentru care religia nu ar fi jucat un rol de important, sigur ar fi folosit acest prilej pentru o mobilizare, pentru a deveni vizibil în faţa maselor. Pe de altă parte, era evident că statul a înţeles foarte repede riscul acestei dinamici revoluţionare şi de aceea şi regale, şi Patriarhul au intervenit imediat şi au preluat controlul. Această scrisoare nepublicată arată un Codreanu care era şi politician, dar care a urmărit şi o agendă proprie, situată între politicianism tradiţional şi acest mesianism, de care era el însuşi foarte convins, ca de altfel întreaga familie, că el trebuie să salveze întreg neamul românesc. De aceea legionarii au păstrat mereu o distanţă foarte mare de partidele tradiţionale.
M.G.: La fel se explică de ce nu a vrut să îşi asume conducerea politică a mişcării, delegată generalului Cantacuzino Grănicerul.
Oliver Jens Schmitt: Ajungem acum la întrebarea în ce măsură era Codreanu un conducător politic. Bine, în ceea ce priveşte partidul Totul pentru Ţară îi era şi teamă că partidul va fi interzis iar şi că el este prea vizibil. Cantacuzino Grănicerul era omul de paie, cum a scris el însuşi într-o scrisoare. Codreanu a învăţat să conducă la Mănăstirea Dealului, la Liceul Militar şi era obişnuit să conducă grupuri mici, bazate pe prietenie, pe experienţe de violenţă, de detenţie, la Văcăreşti, Jilava. În anii 1930, când a explodat această mişcare şi când au intrat mulţi pe care nu îi cunoscuse personal, s-a dezvoltat o situaţia neobişnuită. Codreanu avea întotdeauna problema încrederii, în cine putea într-adevăr să aibă încredere, cine îi era loial. Avea această idee, că întreaga istorie româmească este marcată de trădare: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu. Asta i-a limitat în mod considerabil şi capacităţile de conducător, pentru că era limitat de frica de a fi trădat. Era şi înconjurat de oameni care au urmărit o agendă politică foarte diferită: carlişti, anti-carlişti, revoluţionari. Mai ales în a doua jumătate a anilor 1930, Codreanu avea tendinţa de a se retrage, la Predeal, la Carmen Sylva.
Fascismul românesc, o poveste de familie
M.G.: Identificaţi un semn distinctiv, să îi spunem aşa, al fascismului românesc, în acela că a fost o poveste de familie, extinsă pe modelul tradiţional de căsătorie şi năşie, o cumătrie, cum îi spun românii. Îl avem pe tatăl Ion Zelea Codreanu, un naţionalist rigid, pe naşul de botez A. C,. Cuza, pe prietenul de o viaţă, totodată cumnatul Ion Moţa.
Oliver Jens Schmitt: Şi după aceea a devenit treptat şi o comunitate bazată pe mai multe straturi sociale şi o comunitate inter-generaţională. Dar să nu uităm că la sfârşit cele mai loiale grupuri erau femeile şi copii.
M.G.: Nicoleta Nicolescu. Ca sectă religioasă.
Oliver Jens Schmitt: Exact, un fel de sectă, pentru legionari, un fel de ordin cavaleresc, o structură care nu a existat in tradiţia ortodoxă, dar care exprimă legăturile între dimensiunea militantă, violentă şi cea religioasă, bisericească, iar combinaţia era această comunitate, într-un fel foarte modernă, dacă ne gândim la comunităţile Europei de Vest.
M.G.: La mişcările hippie.
Oliver Jens Schmitt: Modelul unei mănăstiri laice. În nucleul dur, erau mulţi sectanţi violenţi, care au propagat o doctrină care promitea neamului o mântuire terestră şi transcendentă. Mesajul pentru duşman era şi el evident: eliminarea. Acesta este cuvântul folosit de A.C. Cuza şi de Codreanu.
Paradoxul interbelic: un fascist şi un democrat occidental s-au întâlnit în combaterea unui rege a cărui strategie evidentă era distrugerea sistemului constituţional
M.G.: Bun, dar în acest context, ştiind cum arăta Mişcarea Legionară, cum să ne explicăm cauţionările? De pildă, pactul de neagresiune cu Maniu, despre care Codreanu avea cuvinte de laudă.
Oliver Jens Schmitt: Şi reciproc. Pentru ochi occidentali, este un paradox, dar dacă ţinem cont de logica politică a României interbelice, paradoxul dispare. Amândoi au apărat Constituţia: un fascist şi un democrat occidental au combătut, s-au întâlnit în combaterea unui rege a cărui strategie evidentă era distrugerea sistemului constituţional. E un paradox evident. S-au întâlnit şi în respectul personal reciproc. Maniu a declarat întotdeauna că între Mişcarea Legioanră şi aripa Partidului Naţional Ţărănesc pe care o reprezenta nu există nicio legătură ideologică în ceea ce priveşte politica internă şi externă, dar în ceea ce priveşte apărarea sistemului constituţional care era ameninţat de rege şi camarilă, aici s-au întâlnit. E o situaţie paradoxală care ne arată cât de complicat era acest sistem politic în România. Cine era cu adevărat duşmanul statului democratic: fascismul, regele, reprezentanţii partidelor tradiţionale?
M.G.: Cine a câştigat cel mai mult de pe seama Mişcării Legionare?
Oliver Jens Schmitt: Cred că nimeni. Cine a pierdut însă a fost democraţia. Un stat de drept care nu era subminat numai de extrema dreaptă, dar şi de un suveran care, pentru a a junge la putere personală, a riscat dărâmarea statului constituţional. Asta era tragedia României interbelice.
O întrebare esenţială pentru 100 de la România Mare: de ce România este singurul stat din regiune care a supravieţuit tuturor dezvoltărilor politice
M.G.: În mentalul social românesc, interbelicul a rămas vârsta de aur. Explicaţi cumva în studiul privind ţăranii dintre cele două războaie, prin aceea că Romania mare a fost de multe ori supradimensionata de istoricii care s-au focusat pe narativul teleologic al Marii Unificari.
Oliver Jens Schmitt: Eu am vizitat România în anii 1990, cu prieteni profund marcaţi de experienţa comunistă şi este evident că atunci, când a încercat să se construiască o Românie democratică, trebuia să aibă rădăcini undeva, dincolo de comunism. Unde se poate ajunge? Numai în perioada interbelică. Cum a început secolul al XX-lea pentru România? Cu o răscoală ţărănească, cu această tragedie în care o armată trage în sate cu artileria grea. Rămâne numai această perioadă de aproape 20 de ani, care a fost idealizată, pentru că s-a realizat Marea Unire, adică unirea regiunilor unde se vorbeşte limba română. În acest narativ teleologic, întreaga istorie a românilor este citită şi povestită astfel, prin scopul natural care era unirea şi nu există nicio altă dezvoltare. Este evident astfel că rezultatul acestei uniri trebuie să fie unul bun şi superior prin comparaţie cu regimurile anterioare. Asta nu e specific doar pentru România, toate statele care au fost create după al doilea război mondial aveau nevoie de un narativ care le legitima existenţa.
M.G.: Şi în regiunea asta a Balcanilor, România este cea care a rezistat, iată, împlinim un secol.
Oliver Jens Schmitt: Da, asta este întrebarea esenţială pentru analiza istoriei româneşti în secolul al XX-lea: de ce România este singurul stat care a supravieţuit tuturor dezvoltărilor politice, mai ales prin comparaţie cu Iugoslavia, Cehoslovacia şi cu Polonia, care a pierdut teritorii uriaşe după război. E o întrebare importantă şi sper ca dezbaterile care vor începe anul viitor să o cuprindă.
M.G.: Cum aţi răspunde dumneavoastră la această întrebare?
Oliver Jens Schmitt: Asta este o întrebare mare. Ca istoric, cred că trebuie să fiu atent, pentru că trebuie să studiem anumite mecanisme despre care ştim foarte puţin. De pildă, nu avem niciun studiu despre sistemul adminsitrativ şi despre personalul administrativ în perioada interbelică. România a moştenit un sistem administrativ maghiar, un sistem administrativ austriac, un sistem administrativ rus, cu administratorii şi funcţionarii respectivi. Până acum, Bogdan Murgescu a publicat o carte minunată despre Curtea de Conturi şi este, din câte ştiu, una dintre foarte puţinele monografii ale unei instituţii de stat de care dispunem. De astfel de studii este nevoie, pentru a înţelege care au fost într-adevăr mecanismele.
România Mare a fost un mare experiment de integrare administrativă, monetară, în ceea ce priveşte sistemele de transport, de învăţământ. Până acum s-a crezut că rezultatul este evident, crearea naţiunii, dar naţiunea română, în sensul unei identităţi omogenizate şi nivelate este mai degrabă produsul dictaturii comuniste. În ceea ce priveşte perioada interbelică, statul nu a vrut şi nu era în stare să impuna o omogenizare completă. Politica faţă de minorităţi din perioada comunistă oglindeşte şi destul de bine concepţia legionarilor despre minorităţi: minorităţile nu există.
Să fiu sincer, nu vă pot da un răspuns, dar cred că o astfel de întrebare poate să stârnească o dezbatere, dar una bazată pe studii.
Asta este problema Europei, există în percepţia generală o Europă de primă clasă, şi una de clasa a doua
M.G.: Am păstrat o ultimă întrebare fără legătură directă cu tema dialogului nostru. Am citit un articol pe care îl semnaţi în Neue Zürcher Zeitung, în care spuneţi că dacă Uniunea Europeană nu îşi exercită influenţa asupra acestei zone a Balcanilor, se va găsi cine să o facă: Rusia, Turcia, China.
Oliver Jens Schmitt: În anul 2015, când a izbucnit criza Uniunii Europene, am fost la Putna şi am discutat cu prieteni intelectuali ceea ce se întâmplă şi am înţeles că perspectiva, nu numai românească, dar în general în Europa de Est, era complet diferită de ceea ce se discutase public, de discursul narativ care domina în toamna anului 2015. La începutul anului, geografia simbolică europeană era Nord versus Sud şi chestiunea principală era economia: Sudul, vinovat, incapabil să menţină regulile de bază şi aşa mai departe. Şi la un moment dat, foarte abrupt, geografia simbolică s-a schimbat: Apus contra Răsăritului. S-a construit foarte repede această geografie, pe baza prejudecăţilor despre care eu personal am sperat să nu le mai vedem în discursul public de la noi. Tot felul de prejudecăţi despre europenii de Est, care pe mine personal m-au şocat, pentru că s-a ajuns la această discuţie a Europei cu două viteze şi care, după mine, a devenit o primejdie foarte mare. Am impresia că vechile statele membre se retrag acum şi că s-a creat în ultimii doi ani această senzaţie că Occidentul nu i-a luat niciodată în serios pe europenii de Est, compatrioţii noştri care au intrat în Uniune. Problema pincipală e că această ideea aceasta a unei Europe unite era bazată numai pe ideea unui spaţiu economic, iar Occidentul era interesat mai ales în câştigarea unui nou târg. Întreaga dimensiune culturală a lipsit din acest proces de integrare şi acum, din păcate, plătim un preţ extrem de înalt. Trebuie să ţinem seama că avea de-a face şi cu un conflict cultural care, după mine, este foarte artificial. Dacă vorbim despre valori, religie, familie, cred că, pentru a clădi o Europă unită, asta nu e atât de esenţial cum este perceput în Occident. Noi uităm că aceste valori care sunt în ochii capitalelor europene atât de importante sunt numai rezultatul unei dezvoltări culturale foarte recente. Prejudecăţile despre homosexuali, să spunem, erau foarte răspândite până la sfârşitul secolului trecut şi în Occident.
Avem de-a face cu dezvoltări socio-culturale care au avut nevoie de mult timp şi în Occident şi nu înţeleg de ce Vestul, mai ales media şi politicienii, nu arată mai multă răbdare pentru societăţile care au trecut orintr-o fază de tranziţie extrem de grea. Sunt ţări ca România şi Ţările Baltice care au introdus reforme radicale şi care ar fi de neconceput în ţări ca Franţa. În Franţa, majoritatea societăţii nu e gata să tolereze introducerea reformelor radicale, dar se aştepta ca ele să fie făcute în aceste ţări care vor să se integreze.
În unele cazuri, cazul României şi Bulgariei, Occidentul a acceptat o făgăduinţă mare, care nu a fost realizată.
M.G.: Anti-corupţia.
Oliver Jens Schmitt: Da, greşeala mare a fost că nu a fost prevăzut un sistem eficient de control. Cred că este o tragedie mare faptul că clasa intelectuală, clasa urbană care există în România şi care ar fi putut deveni nucleul unei democratizări nu a fost susţinută. În România, în Polonia nu se înţelege cât de limitată este în Occident competenţa asupra acestor ţări, sunt specialişti extrem de puţini.
M.G.: Ne lipseşte exotismul?
Oliver Jens Schmitt: Asta e după teoroa Mariei Todorova. Pur şi simplu, e dezinteres, un fel de egoism naţional pe care îl putem observa pretutindeni.
În România, aceşti politicieni care vor să dărâme statul de drept urmăresc interesele personale, care la nivel european nu au nicio importanţă
M.G.: Aţi amintit Polonia. Cum se văd ultimele evenimente, am avut un marş destul de xenofob recent.
Oliver Jens Schmitt: Pentru mine este fascinant să fac o comparaţie între felul în care este percepută România, faţă de cum e percepută Polonia. În ambele state putem observa o tendinţă foarte primejdioasă, distrugerea încetul cu încetul a statului de drept. În România lipseşte o dimensiune ideologică şi sunt lucuri greu de înţeles în afara graniţelor României. În Polonia, famila Kaczynski are o misiune istorică, face un zgomot uriaş. În România, aceşti politicieni care vor să dărâme statul de drept urmăresc interesele personale, care la nivel european nu au nicio importanţă, niciun rost.
M.G.: Arată ca o gâlceavă între persoane fizice.
Oliver Jens Schmitt: Nu are niciun impact ideologic în Europa şi de aceea Europa, care are multe probleme, nu are nici timpul, nici alte resurse necesare pentru a înţelege jocurile politice româneşti. În Polonia, mesajul guvernului este destul de clar: este anti-european, anti-german, este simplu. Interpretarea e destul de simplă. Dar cum se poate interpreta situaţia din România? Dacă ţinem seama de mecanismele mediatice, ceea ce lipseşte în România este un mesaj clar. Eu am şi colaborat cu Consiliul Naţional de Cercetare, am participat la evaluări şi am văzut personal şi am încercat să susţin, modest, o dezvoltare pozitivă. În ultimii ani, România făcuse un pas important înainte, în ceea ce priveşte cercetarea, care a fost oprit şi distrus de guvernul actual. Asta e tragedia.
Eu am fost întotdeauna impresionat de acest sistem de evaluare, care a fost şi un model pentru noi. Sunt membru al Academiei Austriece şi vă spun că România a avut un sistem mai transparent decât noi, în Austria, dar asta a fost distrus de acest guvern. Asta e tragedia României: un pas înainte, doi înapoi. Acum, ţara este deschisă şi emigraţia este uriaşă. România reuşise să atragă mulţi tineri care îşi făcuseră doctoratele în străinătate şi care dezvoltaseră o încredere în acest sistem, pentru că sistemul le-a dat asigurări că totul ţine de calitate, pentru că experţii erau străini, guvernul spune că numai experţii naţionali pot să înţeleagă sistemul.
România nu îşi permitea să piardă oameni capabili. Oamenii aceştia sunt grupul critic, elementul din care se naşte o democraţie adevărată şi, prin asta, sunt o ameninţare foarte mare pentru elita politică românească de azi
M.G.: E unica în lume explozia de doctorate.
Oliver Jens Schmitt: Da, este ultimul semn de respect pentru sistemul universitar, că tot felul de escroci vor să obţină acest titlul. Eu cred că pentru o ţară modernă este o tragedie această hemoragie enormă, pentru că trăim într-un timp în care toate statele îşi fac o concurenţă aprigă pentru a atarage cele mai bune talente. România nu îşi permitea să piardă aceşti oameni. În ceea ce priveşte salariile, e clar că România nu concurează Germania, dar pe de altă parte, cine vrea să emigreze permanent? Dorinţa de a te întoarce acasă este pretutindeni la fel de mare şi această ţară, elita politică nu are niciun interes pentru aceşti oameni. Şi înţeleg de ce: oamenii aceştia sunt grupul critic, elementul din care se naşte o democraţie adevărată şi, prin asta, sunt o ameninţare foarte mare pentru elita politică românească de azi.
Sunt aceşti oameni care ies în stradă la demonstraţii, am publicat şi despre asta, pentru că este important să arătăm şi societăţilor occidentale cum aici, oamenii ies în stradă pentru a apăra democraţia şi statul de drept. La noi, mulţi membri ai elitelor au rămas impresionaţi de acest fapt. La noi, oamenii sunt demobilizaţi, de pildă în Austria. Este o parte importantă din societatea românească, din păcate nu majoritară, care este gata să acţioneze împotriva unui sistem perceput ca piedică pentru dezvoltarea societăţii. Punctul problematic este că nu există niciun partid care să preia aceste activităţi în sistemul parlamentar. Să nu uităm că acum trei ani, la Sofia, în Bulgaria, a manifestat un milion de oameni, din şapte milioane de locuitori. În Occident, nu e niciun răspuns.
Vă dau un exemplu, am încercat să fac puţină propragandă pentru programul Erasmus în Europa Răsăriteană şi am dat anunţ într-un ziar vienez de mare tiraj, 250.000 de exemplare. Ştiţi câte răspunsuri am primit? Niciunul. Pentru noi, a fost destul de trist. Asta este problema Europei, există în percepţia generală o Europă de primă clasă, şi una de clasa a doua.
---
Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena şi, din 2017, 2017, preşedintele Secţiei filozofic-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe. Născut în Elveţia, la Basel, în 1973, a studiat bizantinistică, neoelenistică şi istorie esteuropeană în oraşul natal, precum şi la Viena, Berlin şi München.
Domeniile sale de interes şi cercetare cuprind fascismul în Europa de Est, cu accent pe România, societăţile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX-lea, societatea şi politica în Imperiul Otoman târziu, evoluţiile socio-culturale în spaţiul balcanic albanez, istoria imperiului maritim al Veneţiei şi istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu. Printre titlurile sale se numără: Levantiner: Lebenswelten und Identitäten einer ethnokonfessionellen Gruppe im osmanischen Reich im „langen 19. Jahrhundert“ (2005 – Levantinii: Universuri de viaţă şi identităţi ale unui grup etno-confesional în Imperiul Otoman în „lungul secol al XIX-lea“); Kosovo: Kurze Geschichte einer zentralbalkanischen Landschaft (2008 – Kosovo: Scurtă istorie a unui ţinut central-balcanic); Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkan (2009 – trad. rom. Skanderbeg: Noul Alexandru din Balcani, 2014); Korčula sous la domination de Venise au XVe siècle (2011 – Korčula sub dominaţia veneţiană în secolul al XV-lea); Die Albaner: Eine Geschichte zwischen Orient und Okzident (2012 – Albanezii: O istorie între Orient şi Occident). Recenta sa biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu (Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers, 2016) a fost lansată de Editura Humanitas, sâmbătă, la Târgul de carte Gaudeamus, într-o versiune mult lărgită şi îmbogăţită cu noi ilustraţii, pe care autorul o consideră ediţia definitivă a lucrării.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
