Cele mai importante partide politice şi-au plasat promisiunile şi îndemnurile electorale din cartierele bucureştene până în centrul oraşului. Pentru PSD şi ALDE cuvintele în jurul cărora se învârte campania sunt "încredere", "crede", "îndrăzneşte", în timp ce PNL se promovează prin Dacian Cioloş, independent politic, şi Leon Dănăilă, proaspăt cooptat.
Prima staţie: Drumul Taberei, 1 Mai colţ cu Sibiu. E pustiu şi o rază de soare mă amăgeşte cu promisiunea unei zile calde de toamnă acuş prea târzie. Ah, ce linişte! Până după colţ, unde se-aud camioane, picamere. Praful dănţuieşte în voie. Atrasă ca de un magnet, urmăresc acţiunea care durează deja de ani buni. Îmi arunc ochii pe stâlpi, pe trotuare, nimic nu îmi poate distrage privirea de la lucrările care ar trebui să nască un metrou şi care ameninţă cu fiecare zi ce trece că n-or să se sfârşească niciodată. Se pare că peste doi ani, nu 2015, cum scria pe pancarta de proiect.
În fiecare zi am acelaşi traseu spre serviciu şi în fiecare zi sunt martorul unei promisiuni care nu se îndeplineşte. Îmi propun să caut altele! Şi pentru asta mă duc pe jos la redacţie, nu cu autobuzul 368.
După două staţii apare timid o figură. Îmi răsare în ochi chiar din staţia RATB: Călin Popescu Tăriceanu. Dintr-un afiş, transmite o promisiune: ”Îţi redăm pensia”. Cui, mie? Ehe, să ajungi tu până atunci şi pe urmă mai vorbim. Dar poate nu mie, poate ţării!? Sub promisiune şade turtită o ţară galbenă. Pardon! O hartă galbenă. În colţul din dreapta, e si sigla ALDE. Aha, întâi trebuie să mă duc la vot.
Merg mai departe, la staţia următoare.
În intersecţia de la Răzoare, peste drum de Golden Blitz, care are de ceva vreme straie noi, cineva vrea să îmi stârnească inima de româncă şi mă îndeamnă să îndrăznesc să cred. ”Îndrăzneşte să crezi în România!” îmi spune. Hmm. Şi peste ”să crezi” e tricolorul. Ba nu, nu e tricolorul. Sau e!? M-am zăpăcit. Roşu, galben şi albastru, de la stânga la dreapta. E! Ba nu, nu e! Că e invers. Drapelul nostru, al românilor, al României, e cu aceleaşi culori, doar că ordinea culorilor e de la dreapta la stânga. Nici nu-mi promite nimic, nu apare nicio figură zâmbitoare. Îmi lasă doar o semnătură, în stânga: PSD.
Uşor confuză, îmi mut privirea spre mijlocul intersecţiei cu gândul să mă răcoresc în haosul din trafic. N-am timp, pentru că două figuri răsar la orizont. Undeva departe, ce-i drept, dau din nou peste Călin Popescu Tăriceanu, care de data asta are şi un ajutor, pe Daniel Constantin, şi nu îmi mai redă pensia pe care nu o am, ci îmi redă încrederea. Abia ce mi-a mai vorbit un panou despre ceva asemănător. Ce-mi transmite ALDE? ”Îndrăzneşte mai mult”! Aşa o să fac. Merg mai departe.
Se-aude zumzet de la metroul care nu se mai naşte. Claie peste grămadă maşini şi claxoane. Deasupra numai nori, toamna caldă şi cu soare a apus.
Ajung la Academia Militară. E linişte şi o răscoală de porumbei. Dânţuiesc fără mesaj sau poate chiar vor să îmi spună ceva.
Fac poate 500 de metri şi apare din nou o figură la orizont. E Daniel Constantin, dar pe trotuarul celălalt şi nu-l văd bine. Cu un zâmbet timid îmi spune: ”Îţi redăm mândria”! Oare ce-o fi aia? Stai că şi promisiunea asta răsare dintr-o hartă gălbejită a României. O fi ceva patriotic...
Îmi mut ochii spre alt orizont şi dau de o o faţă nouă. Stai că nu e nouă. O ştiu de la televizor, de pe Facebook, din ziare, de peste tot. Este neurochirurgul modest care salvează oameni, Leon Dănăilă. Zâmbesc, dar nu ţine mult. În dreapta, sigla PNL. Nu mă chinui să mă apropii să-l privesc mai pe-ndelete, acum ştiu că o să-l mai văd, la fel ca pe Constantin şi Tăriceanu, ceva mai încolo.
Se vede treaba că deja risc să nu mai ajung, pentru că mă asaltează mesajele, promisiunile. Peste drum de Leon Dănăilă, un afiş imens. La început văd doar silueta unui măr pe mijloc. Un măr cu verde şi cu albastru, nu ca alea din piaţă. E PMP, care fără să îmi promită ceva mă anunţă că ”Împreună mişcăm România”! Ehe, măi PMP, măi. Nici tu nu pui o figură, ceva, să mă împrietenesc şi eu cu un om. Eşti în Cotroceni, ce naiba. Chiar nu îi mai e dor lui Traian Băsescu să stea în cartier?
Se aglomerează pe drumuri, la fel şi în faţa mea. Las Cotroceniul în urmă şi ajung la Piaţa Operei. Aici deja mă fură peisajul. Dau pentru prima dată ochii şi cu Dacian Cioloş şi tot pentru prima dată văd şi oameni din PSD. Alexandru Ivan îmi zâmbeşte. Hopa, îmi vorbeşte direct de pe Facebook. A lăsat un mesaj acum şapte ore pe un panou mare: ”Da, cred că putem avea o clasă de mijloc puternică. Să trăim ca în Europa!” Are şi hashtag #indraznestesacrezi. Şi mai jos ”ştampila” PSD. Vreau să îi spun că eu trăiesc în Europa, nu ca în Europa, dar văd că deja cineva i-a completat mesajul mai jos, chiar lângă ”Îndrăzneşte să crezi în România”, scriindu-i ”fără PSD”.
Peste Dâmboviţa, din spatele lui Alexandru Ivan mai răsare o figură, Ana Maria Călin, nu chiar atât de zâmbitoare. Vorbeşte tot de pe Facebook şi îmi spune: ”Aici este ţara mea. Cred în România pentru că aici pot să îmi cresc copiii”. Tot cu hashtag, tot cu #indraznestesacrezi, tot de la PSD. Nu prea înţeleg ce vrea să îmi spună. Copiii cresc în România de când lumea şi pământul, la fel ca în toată Europa, pe care o invoca mai devreme colegul de partid al doamnei. Femeile sunt misterioase.
Se face verde la semafor şi trec mai departe. Dintr-un scuar îmi răsar din nou în ochi Tăriceanu şi Constantin. A doua oară din mijlocul intersecţiei. Deja ştiu ce vor să îmi zică şi îndrăznesc să merg mai departe.
Şi dau cu ochii pentru prima dată de Dacian Cioloş, mă rog, dau doar de nume, fără poză. Tehnocratul cel fără de partid şi a lui platformă România 100 s-au adunat pe un afiş al PNL care are o etichetă mare pe mijloc: ”Condusă de oameni cinstiţi”! Hai că nu mai pricep. Cine? Şi tot punându-mi întrebări, găsesc răspunsul: ”Îndrăzneşte să crezi în România”! Aha, despre România este vorba. Dar unde am mai văzut eu îndemnul ăsta? Peste stradă, la PSD.
Dau să plec, dar mai arunc o privire în urmă. Şi dau cu ochii de Leon Dănăilă. De data asta mă opresc, fără zâmbet, şi mă uit la el. El zâmbeşte, sincer parcă, şi îmi arată ceva cu mâinile alea ale lui care salvează vieţi de când se ştiu şi-mi spune: ”Ca medic, ştiu că doar competenţa salvează vieţi. Ca român, ştiu că doar competenţa salvează România”! Semnat: PNL, Acad. Leon Dănăilă, neurochirurg. Domnule doctor, dacă semnai dumneata şi nu altcineva, te credeam.
Plec, recunosc, cu un gust amar. Stau la semafor şi în timp ce oftez ridic privirea şi dau iar cu ochii de ALDE.
De data asta un banner fluturând în faţa Parcului Operei care promite România românilor: ”Redăm România Românilor”!
Şi iar îmi amintesc de metroul din Drumul Taberei, care se tot naşte de câţiva ani. Nici nu mai ştiu câţi. Şi merg mai departe. Dau colţul prin faţa Casei Radio care a dat colţul înainte să se nască. Las în urmă Parcul Operei şi mă întâlnesc din nou cu domnul Tăriceanu, care din nou îmi promite ceva: ”Îţi redăm încrederea”! Deja simt că sunt un personaj hărţuit dintr-un thriller. Încredere în ce? Jur că nu ştiu răspunsul şi deja mi-e frică să-l aflu.
Mut privirea peste drum, în timp ce aştept la semafor, şi văd tot un mesaj de la ALDE ”Redăm România românilor”, scrie pe un afiş postat în mijlocul unui scuar. E însoţit de o hartă a României formată din oameni. Dar cine ne-a furat România? În timp ce mă întreb, îmi fug ochii pe Casa Radio, nenăscuta. Ce soartă tristă!
Îmi văd de drum şi dau cu ochii de Dacian Cioloş, din nou. De data asta, cu tot cu poză. Pare că îmi spune ceva, are mânecile cămăşii suflecate. Poate îmi explică ceva. ”Pentru o guvernare cinstită şi competentă” îmi spune. Aha. Cu PNL lângă.
Nu mă lămuresc dacă mi se cere să pun ştampila pe Cioloş sau pe PNL.
Plec, nelămurită.
Ajung la celebra străpungere Uranus - Berzei. Aici dau de acelaşi Dacian Cioloş, pregătit parcă de muncă, doar că nu îmi mai vorbeşte dintr-un afiş electoral clasic, de plastic, ci în variantă digitală.
Hmm, nicio diferenţă, aceeaşi nelămurire.
Şi merg, şi merg, şi trec de sediul DNA, unde nu-i nici ţipenie de afiş şi nici dâră de promisiune.
Ajung la Parcul Cişmigiu, loc încărcat de istorie şi romantism, care de când s-a născut a văzut ce noi nici n-am gândit. M-aş pierde o vreme în el, dar mă răzgândesc. Când să traversez, dau cu ochii iar de încredere. ”Îţi redăm încrederea”, îmi spune domnul Tăriceanu. Şi eu mă întreb şi îl întreb în gând: ”În cine? În ce?”
Peste câţiva metri, mă îmbie PSD din nou, cu tricolorul pe invers, să îndrăznesc să cred, din nou, în România. Merg mai departe, pentru că risc să întârzii.
Şi ajung la Romană, destul de repede, nu-mi mai promite nimeni nimic până în intersecţia în care maşinile dau o luptă pe viaţă şi pe moarte să ajungă la destinaţie.
Ridic din nou privirea spre cerul care deja a prins o culoare de mâzgă şi mă lovesc de îndemnul PSD, apoi de guvernarea ”cinstită şi competentă” promisă de Dacian Cioloş şi PNL, dublată de ”încrederea” pe care spun că mi-o ”redau” Daniel Constantin şi ALDE.
Câţiva metri mai în faţă, Călin Popescu Tăriceanu îmi redă iar ”pensia” pe care nu o am.
Mă opresc, trag aer în piept, şi din nou văd mesajul lui Cioloş în variantă digitală, urmat de încă un mesaj video al PMP, care mişcă România.
Buimacă, îndrăznesc să trec strada, nu înainte să dau din nou cu ochii de o promisiune ALDE, care redă ”încrederea românilor”.
Am ajuns la serviciu. Morala? Campania electorală dăunează grav productivităţii. După aproape 7 kilometri parcurşi din Drumul Taberei, la Romană am rămas cu promisiuni (niciuna referitoare la metroul care se naşte atât de greu, deh, am şi eu o problemă), cele mai multe şi mai dese din partea ALDE.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
