Pentru Cristian Matei (41 de ani), editor la Pro TV, anul s-a scurs extrem de rapid, mai ales în prima parte, când a stat în comă trei săptămâni. Nu-şi aminteşte evenimentele de-a firul, iar soţia sa, Oana, editor la Antena 3, este conştiinţa lui pentru acele zile cumplite. Ea ştie poveştile din spital şi ea a fost cea care a trebuit să ia o decizie de viaţă şi de moarte asupra lui când medicii şi situaţia i-au cerut-o. El ştie de dureri şi de nepăsarea sistemului. A filmat câteva secunde când a izbucnit focul în interior, pentru că i s-a părut că este o ştire. Şi, într-adevăr, a fost o ştire. Cristian spune, într-un interviu pentru News.ro, că după Colectiv este ca înainte - lumea preferă să dea un like pe Facebook.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Oana şi Cristian Matei sunt doi luptători care se supără pe sistem, tot ei se amăgesc că este bine, iar se amărăsc şi apoi îi încurajează şi pe alţii. Cred că nu s-a schimbat nimic şi că lumea nu reacţionează, preferând să dea un like pe Facebook.

Oana şi Cristian au doi copii şi pentru ei continuă să lupte. Cristian se consideră norocos, pentru că alţii sunt mai rău, şi nu vrea ca tot ce s-a întâmplat la Colectiv să treacă, să fie uitat. Cu Oana alături, Cristian a revenit la muncă, poate să scrie, a învăţat să ignore durerile, nu crede în miracole, merge din nou la concerte. În seara tragediei îi promisese colegei lui, fotografa Teodora Maftei, că merge şi nu a vrut să o dezamăgească. Teodora n-a mai apucat să îi mulţumească.

Rememorări

Cristian Matei, Mumu pentru prieteni, a mers în Colectiv, la sfârşit de săptămână, să se distreze, să asculte muzică bună. A stat lângă un stâlp din club. Nu mai ştie care. "Am fost iniţial chiar pe dreapta, aproape de scenă din ce-mi aduc aminte. Sigur eram lângă unul dintre cei doi stâlpi, pentru că acolo era un pic de loc mai liber. Am avut loc unde să-mi pun paharul, era super perfect. Am văzut flacăra foarte aproape. Oricum, cei doi stâlpi erau aproape unul de celălalt. Distanţa nu era foarte mare, însă flacăra care m-a ars nu a fost acolo, ci la ieşire, unde am fost blocat împreună cu toţi ceilalţi”, spune el. "Când a început să ia foc stâlpul, reacţia mea a fost să scot telefonul şi să filmez, pentru că mi se părea că e o ştire. Şi, într-adevăr, a fost o ştire”, îşi începe Cristian povestea.

Ars, a ajuns la Spitalul Bagdasar-Arseni. De aici, nu-şi mai aduce aminte. Oana, soţia lui, rememorează.

Cum s-a scurs acest an pentru voi?

Cristian Matei: Pentru mine s-a scurs extrem de rapid, mai ales prima parte. Pentru că aproximativ trei luni am fost în stare, nu vreau să spun gravă, ci foarte rea. Faptul că în jur de trei săptămâni, o lună am fost în comă, nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat, în prima jumătate a acestui an m-am chinuit foarte mult. Au fost dureri insuportabile pe care le-am trăit în perioada de spitalizare, dar şi după aceea, la externare.

A fost internat prima dată, după acea seară de 30 octombrie, la Spitalul Bagdasar-Arseni, unde a stat în jur de o săptămână. Apoi a fost transferat în Tel Aviv, Israel.

"Din ce mi-a spus Oana, am primit îngrijiri, primele măsuri care se aplică în cazul arşilor. Aveam căile respiratorii foarte afectate, aveam arsuri şi mâncărimi groaznice. Aveam arsuri pe 30-35% din suprafaţa corpului. Eu nu-mi aduc aminte foarte multe lucuri din cauza calmantelor şi a medicamentelor”, spune Cristian Matei.

Apoi a urmat Israel. După evaluarea medicilor israelieni, Oana a început să lupte. Cristian avea 50% şanse să scape cu viaţă.

"O echipă de medici din Israel a venit la Bucureşti, a făcut o evaluare şi a spus că aş putea suporta transportul, dar există nişte riscuri pe care familia ar trebui să le ia, tocmai de aceea Oana a trebuit să ia decizia. Să rişte sau nu ca eu să plec din România şi să ajung în Israel”, spune Matei.

Decizia ei a fost grea. S-a uitat pe geamul de la Terapie intensivă şi s-a gândit, iar s-a uitat, şi iar s-a gândit.

"Da, pentru că mi-au spus că sunt 50% şanse să moară pe drum. Am luat decizia după ce am stat şi m-am uitat pe geamul de la terapie intensivă gândindu-mă ce trebuie să fac, am stat şi m-am uitat, şi după ce am văzut tot ce se întâmplă şi cum se întâmplă, spunându-mi şi doctorul din Israel că, odată ajuns acolo, şansele lui cresc infinit, mi-am asumat riscul. Am vorbit şi cu fratele lui. El era foarte decis de la început: «Îl ducem!» Ăsta a fost şi primul meu gând - când e transportabil să îl ducem imediat. Dar când stai de vorbă cu doctorul începi să-ţi pui întrebări: şi dacă... ?”, îşi aminteşte Oana.

Ce spuneau doctorii aici?

"Nu mi-au condiţionat nicio clipă decizia. Am vorbit şi cu doctorii lui. Doctorul din Israel era şeful ambulanţei aeriene de acolo, avea o supraspecializare în arsuri. L-a monitorizat pe Matei vreo trei zile la Bagdasar. Apoi am vorbit cu doctoriţa de la ATI, şi cu doctorul Carantino, care se ocupa de arsuri. Ei tot timpul mi-au spus: «ce crezi tu că e bine, noi aia facem, numai să ne spui din timp ca să-l pregătim»”, povesteşte Oana.

Despre îngrijiri, Oana este împăcată şi liniştită. S-a făcut tot ce-i omeneşte posibil în România: "Ce ştiu este că doctorii, ca oameni, au făcut imposibilul. Doctoriţa Bunescu şi doctoriţa Neagoe, şefa de la Tearpie Intensivă, au stat primele zile 36 de ore în continuu lângă ei. Ştiu că după 36 de ore am intrat la el şi mai aveau puţin şi se ţineau de birouri. N-au plecat. În salonul lui au fost cele mai grave cazuri. Au fost iniţial patru, apoi au rămas trei, într-un final el a fost singurul care a supravieţuit de acolo. Toţi erau legaţi la aparate, toţi erau în comă şi se dezechilibrau foarte uşor, cel puţin în prima fază, în care erau foarte, foarte intoxicaţi. Şi atunci doctorii trebuiau să stea să intervină. Asta a fost partea din România”.

Decizia Oanei de a-l transfera pe Cristian a venit şi după tot ce a văzut ca proceduri în România. Trebuia să implore pentru analizele soţului ei, care erau confidenţiale, i s-a spus, trebuia să implore pentru o traheostomă care nu necesita amânare, şi a văzut cum se intra şi ieşea din spital: cu botoşi de unică folosinţă.

"E adevărat, ce am văzut la Bucureşti, dincolo de doctori, a fost o birocraţie incredibilă, în care nu mi se dădeau analizele pentru că erau confidenţiale, el fiind în comă. Mi s-a spus că trebuia să-i facă o traheostomă foarte rapid. După încă trei ore nu i-o făcuseră. Şi eu întrebam de ce. «Păi, staţi că trebuie să vină doctorul». Adică, cum? M-am dus de două ori peste manager în birou, cerându-i imperios să-mi dea ce aveam nevoie. Şi aşa s-au rezolvat lucurile, dincolo de ce au făcut medicii. Erau asistente care mergeau de la unul la altul, un paznic care stătea dincolo de uşi, în Terapie intensivă, cu botoşi, cu bonetă, cu halat de unică folosinţă cu care ieşea până în curte să fumeze, tot aşa se întorcea, dar el avea halat de unică folosinţă. Astea au fost condiţiile. Pentru că nimeni nu conştientiza care era pericolul”, explică Oana. 

Rudele celor arşi în Colectiv nu ştiau de infecţii intraspitaliceşti.

"Aici nu mi-au spus de infecţii. În momentul în care a mai scăzut nivelul de toxine din sânge, pericolul ăsta a scăzut, monoxidul de carbon mai scăzuse, pe moment nu era chiar atât de mare. Dar care era pericolul? Suprainfecţia. Nu ştiai că era o bacterie. Aici încă nu începuseră să se manifeste. Mi-a explicat doctorul din Israel că există nişte ferestre la marii arşi. Din şapte în şapte zile se întâmplă nişte lucruri în organism. Şi mi-a zis: «acum am o fereastră în care pot să-l duc, peste o zi, două, nu». Şi a avut dreptate. Odată ce l-am dus acolo, au început să se manifeste bacteriile în toată splendoarea lor, adică febră 40, 41, comă”, explică Oana. 

Diferenţe între sisteme medicale

Diferenţele dintre cele două spitale, Bagdasar Arseni şi Tel-Hashomer din Tel Aviv, sunt vizibile, şi tot ce a contat au fost oamenii.

"Acolo (la Tel Aviv, n.r) nu am simţit nimic din toate astea. Am avut mare noroc, foarte mare, pentru că managerul adjunct al spitalului, spital care este mare cât Ploieştiul, numărul 2 din spital, care este cel mai mare din Orientul Mijlociu, acolo se tratează inclusiv răniţii lor din armată, deci nr. 2 de acolo era român. Şeful de la secţia de Pneumologie era român, şeful de la secţia de recuperare era român, care, chiar dacă nu se ocupau direct de el, veneau tot timpul”, îşi aminteşte soţia lui Cristian.

La Tel Aviv, Oanei i-a fost teamă că nu se va putea înţelege cu doctorii. "Mi-a fost foarte teamă când am ajuns acolo, că n-o să pot să mă înţeleg cu ei. Vorbim în engleză, dar cât de...? Tot timpul mi-au explicat. Când urma o operaţie, veneau şi-mi explicau. Ce întrebări ai? De riscuri, tot. Doctorul îmi spunea: «Mai stau până la 11 seara, dacă mai ai ceva de întrebat, vii şi mă întrebi». La ambele intervenţii am stat în faţa sălii. Pe lângă foarte multe chestionare de completat, am stat în faţa sălii pentru ca ei să mă întrebe. Ei m-au ajutat inclusiv cu cazarea. Se oferiseră la un moment dat să-mi dea o cartelă de masă unde mâncau asistentele. Oricum nu ieşeam de acolo, nu-mi trebuia nimic”, mai povesteşte Oana.

Despre costuri nu a ştiut. "Nişte supraoameni”, prietenii şi colegii celor doi soţi, nu au vrut ca ea să-şi bată capul.

"În primă fază a plătit Pro TV tot, inclusiv transportul. Pentru că pe el nu l-au transportat cei de la MApN, am plecat cu ambulanţă privată, care a costat foarte mult. Atât ştiu că şi colegii mei, şi colegii lui mi-au spus: «nu e treaba ta». Nu m-am gândit nicio clipă ce înseamnă asta. A fost unul dintre cazurile, nu pot să spun fericite. Probabil că asta era cea mai mare problemă care putea să condiţioneze totul. Dar eu nu m-am lovit de ea, pentru că ei au fost nişte supraoameni”, spune Oana.

Cristian: "După care, statul a decontat”.

Oana: "Noi am plecat în momentul în care încă nu se luase hotărârea să se deconteze. Toată nebunia a început după primul weekend, atunci când s-a dublat numărul de morţi. Când s-a făcut săptămâna, aşa cum spuseseră medicii, exact după o săptămână încep să se manifeste efectele bacteriilor şi care organism e mai slab, ăla cedează. Atunci când au început să moară, am aflat că statul va deconta, că plăteşte, că-i trimite, numai să scape”.

Decizia ca Matei să plece în Israel a fost crucială. Mai ales că din a doua săptămână de după incendiu, în salonul lui Matei mureau toţi cu litera M. Oana se gândea că Matei urmează.

"A fost crucială. Sunt convinsă că aşa cum evoluau lucrurile aici... În zilele alea făceai tot felul de legături. Muriseră cu litera M unul câte unul, şi Matei urma”, povesteşte ea.

Cristian spune că a ajuns în spitalul din Israel cu două bacterii. "A contat foarte mult că am ajuns acolo pentru un tratament corespunzător”. Şi a fost internat din 6 noiembrie şi până pe 21 ianuarie, aproape trei luni.

Care era regimul?

"Singur. Ăsta e tratamentul standard în cazul marilor arşi. E un element de bază, dacă vrei să ai şanse să supravieţuieşti. Să fii izolat. Tocmai din cauza acestui pericol, al bacteriilor. Mai ales că aveam acele două bacterii, am fost multă vreme în acel aşa-numit regim izolat, adică nu aveam voie să iau contact cu nimeni. Şi vizitatorii dacă veneau, o perioadă stăteau la uşă, se uitau prin geam. Atât. Ăsta era maximul de contact. Cât despre medici, la uşă era sacul cu acele halate de unică folosinţă. O dată intrai, te dezbrăcai şi îl aruncai la gunoi”, descrie Cristian procedura spitalului Tel-Hashomer în cazul marilor arşi.

Acum, Cristian a învăţat să ignore durerile, să trăiască cu ele, oricum nu mai sunt aceleaşi ca în urmă cu şase luni. Tratamentul pe care-l urmează acum este kinetoterapie şi fizioterapie. Îşi recapătă mobilitatea.

"Tratamentul are legătură cu mâinile, fizioterapie, kinetoterapie. Trebuie să încep încet-încet să-mi redobândesc mobilitatea, pentru că la mâna dreaptă, cea cu care am ţinut telefonul şi am filmat câteva secunde din incendiu, a fost cea mai afectată. Fac acel tratament, pe care toată lumea îl urmează, mă refer la creme, zilnic multe, pentru că pielea are nevoie de hidratare, exerciţiile de kinetoterapie ca să poţi să-mi folosesc degetele ca înainte, şi în afară de aceste două lucuri, mai trebuie să fac operaţie, intervenţie la mâna dreaptă şi la urechi, care au fost afectate de arsuri. Nu ştiu când, dar vreau cât mai repede, în perioada imediat următoare”, precizează Cristian.

Trei operaţii, una în România şi două în Israel, au fost intervenţiile mari pe care le-a suportat. Urmările sunt semnificative. Pe lângă mâncărimi, dureri, mai are probleme cu tensiunea, inima i-a fost afectată.

"Dar au mai fost unele mai mici. De exemplu, l-au băgat în sala de operaţie de mai multe ori ca să-i cureţe scalpul, pentru că aici a fost foarte foarte mare arsura şi i-a căzut burete din tavan şi era afectat până la os şi nu puteau să cureţe. S-a făcut în etape. O oră, două a durat operaţiunea. La restul, a stat şi câte cinci, şase ore în sală. În afară de tratamentul local, a rămas şi cu o problemă legată de tensiune. Pentru că şi organele interne au fost afectate. La un moment dat, a făcut o hemorgie abdominală pe fond de stres, din cauza şocului. A fost afectată inclusiv inima, pentru că l-au scos a doua zi cu suport pentru inimă, avea nişte adrenalină şi astea au rămas cu nişte consecinţe. E dependent de medicamente”, spune Oana.

Nu au făcut un calcul al costurilor lunare pe medicamente şi creme, dar sunt foarte mari. Îi ajută fundaţiile, dar şi propriul buget. "Cremele sunt foarte scumpe. Nu am făcut un calcul. Pentru că o lună, am primit unele produse naturiste, un singur tub poate să coste 250 de lei”, explică ei.

Cristian Matei spune că nu există o cremă minune care să rezolve problema pielii: "Şi atunci, le încerci pe fiecare. Săptămâna asta o să folosesc gălbenele, săptămâna următoare o să încerc o cremă specială, fabricată în Belgia, cu indicaţii de cicatrizare... Exact aşa am făcut. În fiecare perioadă am folosit alt tip de cremă ca să văd ce efect are, pentru că niciun medic nu a putut să-mi spună: «uite, foloseşte tipul X de cremă şi îţi garantez că în şase luni sau într-un an tu o să fii vindecat». Nu, nici cei din Israel. Am venit de acolo cu nişte creme, dar erau produse care nu se găsesc decât acolo. Şi mai e ceva. Ele îşi fac efectul o zi, două, după care...”.

Cristian are mâncărimi foarte mari. "Şi tot citeşti, cutărică a făcut o combinaţie. Primul tub funcţionează, dar la al treilea deja nu mai merge, pentru că organismul s-a obişnuit. Atunci cauţi altul”, adaugă Oana.

Arsurile depind de la caz la caz. Vârsta pacientului, pigmentul, greutatea... "Problema cu arsurile stă în felul următor: depind foarte mult de la caz la caz. Sunt nişte elemente generale, dar după aceea depind de vârsta pacientului, de tipul de piele, de pigment, de gravitatea rănilor, sunt multe elemente care contează fiecare în parte. De-asta nu există un tratament standard. Ia pastila asta, ia crema asta şi o să te faci bine. Tocmai de aceea nu trebuie generalizat tot ce spun eu. Nu înseamnă că ceilalţi răniţi au trăit aceleaşi experienţe. La unii poate e mai rău de atât. În mod sigur e mai rău de atât”, mai spune Cristian.

Oana adaugă: "Şi la el, mâna stângă nu e la fel ca la mâna dreaptă. Dreapta, fiind mai afectată, se comportă altfel decât stânga”.
Acum, după un an, Cristian poate să lucreze.

"Pot să lucrez, pot să tastez, pot să scriu. Spre sfârşitul zilei, uneori mai am dureri la mâna dreaptă, dar sunt suportabile. Oricum, m-am învăţat cu durerile mult de tot în ultimul an. Uneori le şi ignor. Am învăţat să le controlez, e o durere, o accept, trece. Şi durerile astea, la sfârşitul zilei, nu sunt chiar atât de puternice cum au fost cele de acum 4, 5 luni. Deci, mă descurc, după o zi de muncă”, povesteşte el.

Ce a schimbat Colectiv

Cristian nu crede că s-a schimbat ceva după Colectiv: "E greu de spus. În sistemul sanitar nu s-a schimbat nimic”.

În societate? "A fost acel val puternic de empatie cu victimele Colectiv, două, trei luni, însă în momentul de faţă, eu cred că e ca înainte, din păcate. Mai sunt mici grupuri. Suntem noi toţi, care eram şi înainte, care ne vedem acum la concerte, aceeaşi comunitate rock, underground, dar dacă e să ne referim al nivel general, naţional, nu. E ca înainte. Lumea preferă să dea un like pe Facebook”, spune Cristian Matei.

Poţi să numeşti un vinovat pentru Colectiv?

"Părerea mea este că fiecare are partea lui de vină. E împărţită aici. Şi noi toţi avem o parte de vină, pentru că sunt unele lucruri pe care le ştiam dar nu am protestat niciodată. Mita, corupţia din spitale, toţi o ştim, însă niciodată nu am făcut ceva în sensul ăsta. Să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Sistemul medical a ajuns în halul în care este şi din cauza asta. Apoi sistemul politic îl vedem, vedem cum arată Parlamentul şi ce personaje avem acolo. DNA-ul reţine non-stop acolo. Nu există lună în care să nu fie reţinut cineva din Parlament. Eu cred că treaba asta spune multe despre noi, ca societate. Însă, cu toate acestea, românii votează în continuare cu persoane care au probleme penale. Şi am văzut la alegerile locale ce s-a întâmplat. Am avut un record mondial când o persoană aflată în detenţie a fost aleasă primar. După Colectiv s-a întâmplat asta”, este concluzia lui Cristian Matei, unul dintre supravieţuitorii incendiului din noaptea de 30 octombrie 2015.
 

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.