Ministrul Justiţiei are plenitudine de competenţă în privinţa autorităţii asupra procurorilor, şi nu doar autoritate administrativă, arată Curtea Constituţională în motivarea deciziei potrivit căreia preşedintele Klaus Iohannis trebuie să o revoce pe Laura Codruţa Kovesi de la conducerea DNA.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

CCR arată că, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare”. 

"Totodată, Curtea a reţinut că „procurorii, [...] faţă de care Constituţia stabileşte controlul ierarhic, activitatea lor desfăşurându-se sub autoritatea ministrului justiţiei, nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfăşurarea activităţii acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiţiei „Ministerul Public a fost instituit, prin art.131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (...) „Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în privinţa numirii procurorilor în funcţii de conducere în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete.

Judecătorii CCR spun că preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie.

"Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire - propunere de numire din partea ministrului justiţiei, aviz al Consiliului Superior al Magistraturii şi numire prin decret prezidenţial -, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal”. Totodată, prin Decizia nr.136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.383 din 4 mai 2018, par.62, Curtea a statuat că „autoritatea pe care ministrul justiţiei o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, mai arată CCR.

Curtea constată că Ministerul Public nu face parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, concepte diferite în esenţa lor şi, deşi nu face parte nici din puterea executivă sau autoritatea executivă, Ministerul Public nu are o poziţie de independenţă instituţională faţă de aceasta, întrucât textul Constituţiei este foarte clar, activitatea desfăşurată de procurori fiind sub autoritatea ministrului justiţiei. Mai mult, astfel cum s-a arătat, în privinţa tezelor elaborării Constituţiei s-a respins expressis verbis un amendament care prevedea caracterul independent al Ministerului Public în cadrul organizării puterii publice, astfel că nu poate fi ignorată şi încălcată voinţa constituantului originar, care nu a dorit conferirea unei astfel de poziţii instituţionale, mai menţionează CCR.

Curtea mai arată că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, dar şi că autoritatea ministrului justiţiei nu este una administrativă.

"Din contră, acesta are plenitudine de competenţă sub aspectul autorităţii asupra procurorilor. Această plenitudine este limitată doar prin dispoziţiile constituţionale exprese, respectiv cele referitoare la numirea în funcţia de procuror şi la aplicarea sancţiunilor disciplinare [art.134 alin.(1) şi (2) din Constituţie], acestea fiind dispuse de Preşedintele României, respectiv de Consiliul Superior al Magistraturii. Noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind definită drept putere de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare, însă, în contextul constituţional dat, acesta se referă la o putere de decizie în privinţa gestionării carierei procurorilor [spre exemplu, potrivit art.69 alin.(1) şi (2) din Legea nr.304/2004, ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei. Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor", se mai arată în motivarea CCR.

Potrivit CCR, controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate şi a modului de realizare a politicii penale generale a statului. Curtea reţine că activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară concret, într-o anumită cauză penală, nu are legătură cu autoritatea ministrului justiţiei, acestea fiind două probleme distincte.

Curtea subliniază că actele procurorului în situaţii individuale/ concrete ale activităţii sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiţiei, ci procurorului ierarhic superior sau instanţei judecătoreşti competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiţiei nu vizează şi se delimitează de această ipoteză.

"Puterea de decizie a ministrului justiţiei, subsumată autorităţii exercitate, a fost eliminată, astfel cum s-a arătat, în privinţa numirii în funcţie şi a constatării şi aplicării sancţiunilor disciplinare, şi pentru a nu fi/ deveni arbitrară, poate fi supusă condiţiilor legii în privinţa celorlalte elemente ale carierei procurorului. În privinţa acestor din urmă situaţii, Curtea subliniază că textele Constituţiei nu elimină autoritatea ministrului justiţiei, ci permit supunerea exercitării acesteia unor condiţii legale. Aşadar, autoritatea ministrului justiţiei poate fi supusă, sub aspectul revocării procurorilor din funcţii de conducere, unor condiţii legale, pentru ca ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere. 95. În acest sens, art.54 alin.(4) raportat la art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004 stabileşte cazurile de revocare. Astfel, în privinţa revocării procurorilor din funcţia de conducere, dispoziţiile art.51 alin.(2) coroborate cu cele ale art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 au reglementat trei ipoteze distincte, respectiv: a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere; b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale; c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare", spun judecătorii CCR.

Prin urmare, ministrul justiţiei poate propune, numai în aceste trei ipoteze, revocarea din funcţia de conducere a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, a procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a adjuncţilor acestuia, a procurorilor şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi a procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi a adjuncţilor acestora, mai arată CCR.

"În continuare, Curtea constată că legea instituie un anumit mecanism procedural pentru revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, respectiv: propunerea ministrului justiţiei, avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii şi actul Preşedintelui României. În acest mecanism procedural, se pune problema dacă actul Preşedintelui României reflectă o competenţă legată faţă de propunerea ministrului justiţiei sau, din contră, justifică o competenţă discreţionară, bazată pe criterii de oportunitate, faţă de propunerea formulată. Pentru a răspunde la problema ridicată, Curtea urmează să analizeze raportul existent între art.132 alin.(1) şi art.94 lit.c) din Constituţie. 98. Art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii. Cu privire la acest text, Curtea a statuat că „Preşedintele României nu îşi asumă vreo răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalităţii desfăşurării procedurii care se finalizează cu decretul de numire” şi că „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfăşurării procedurii de numire în funcţie”. Curtea a mai subliniat că atribuţia Preşedintelui României de a numi în funcţii publice este prevăzută de art.94 lit.c) din Constituţie, text care prevede expres, spre deosebire de celelalte litere ale sale, că numirea în funcţii publice se realizează „în condiţiile prevăzute de lege”. Curtea reiterează cele menţionate la paragraful 65 al prezentei decizii că acest text constituţional, chiar dacă nu prevede şi ipoteza revocării/ eliberării din funcţie, se aplică şi în aceste ipoteze, în virtutea principiului simetriei, cu excepţia cazului în care Constituţia prevede, în mod expres, o altă procedură", mai spune CCR în motivarea deciziei potrivit căreia preşedintele Klaus Iohannis trebuie să o revoce din funcţie pe Laura Codruţa Kovesi.

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.