Regizorul Nae Caranfil, care va lansa în cinematografele româneşti cel de-al şaptelea lungmetraj al său, ”6,9 pe scara Richter”, pe 20 ianuarie, vorbeşte într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre cutremurele personale, despre cinematografia românească, dar şi despre teatru şi ce îi displace anume la scena autohtonă. El face şi câteva predicţii pentru anul 2017 şi opinează legat de concursul CNC. Cineastul ridică problema standardizării filmelor de festival, îşi exprimă regretul că peliculele din ultimele decenii nu stăruiesc în mintea spectatorilor şi afirmă că serialul TV a devenit platformă de creaţie pentru actori. Cu regretul de a nu-l fi putut folosi pe idolul copilăriei sale în filmul ”Dolce far niente”, Caranfil vorbeşte inclusiv despre viitorul marcat de evenimentele politice.
Nae Caranfil, regizor, scenarist şi compozitor, pasionat de musical încă din copilărie, vorbeşte pe larg despre genul cinematografic care provoacă - doar în cazul unor producţii reuşite - ”bucurie fluidă”. Totuşi, spune el, nu este un gen cu care spectatorii români să fie într-o relaţie strânsă.
El clasifică noul cinema românesc drept ”miracol”, iar cu teatrul spune că are o relaţie de dragoste-ură.
”Sunt un lup solitar. Îmi fac propriile filme, nu mă interesează foarte mult în ce tip de competiţie intru cu alţi colegi. Îmi văd de drumul meu”, se caracterizează el, pe scurt. Nu crede că ar putea face vreodată un serial, deşi ar fi tentat, iar asta pentru că nu este uşor de ”colectivizat”.
Între primele sale ”amintiri cinematografice” se numără ”Winnetou” şi westernurile spaghetti. Poate cel mai reuşit film, spune regizorul, ar fi fost ”Relaţia puştiului Nae Caranfil cu Giuliano Gemma până la momentul întâlnirii”.
Născut pe 7 septembrie 1960, la Bucureşti, Nae Caranfil este unul dintre cei mai apreciaţi regizori şi scenarişti români. A absolvit, în 1984, cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică.
Lungmetrajul său de debut, ”È pericoloso sporgersi” (1993), a fost urmat de ”Asfalt tango” (1996), ”Dolce far niente” (1998), ”Filantropica” (2002), ”Restul e tăcere” (2007), ”Closer to the Moon” (2014) şi ”6,9 pe scara Richter” (2017).
Peliculele sale au primit numeroase nominalizări la festivaluri internaţionale. Filmul ”Dolce far niente” (1998) a fost nominalizat la Festivalul de la Karlovy Vary, iar ”Restul e tăcere” (2007), la Festivalul de Film de la Locarno.
Pentru ”È pericoloso sporgersi” (selectat la Cannes în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, 1993), regizorul a primit premii la festivalurile Montpellier, Bratislava, La Baule şi de la Asociaţia Cineaştilor din România (ACIN). Pelicula ”Filantropica” i-a adus lui Nae Caranfil unicul premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Paris (2002), premiul juriului tânăr la Festivalul Internaţional al Filmului de Dragoste de la Mons şi premiul special al juriului, la Wiesbaden goEast.
“Restul e tăcere” şi Closer to the Moon” au fost încununate cu trofeul Gopo pentru “cel mai bun film al anului” în 2009, respectiv 2015.
Nae Caranfil a fost unul dintre cineaştii care, în 2012, au primit medalii la Gala Premiilor Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF), organizată cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea uniunii.
În calitate de actor, Nae Caranfil a deţinut roluri secundare în ”Salutări de la Agigea” (1984), de Cornel Diaconu, ”În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988), de Gheorghe Vitanidis, şi în pelicula sa ”Filantropica”.
Filmul ”6,9 pe scara Richter” spune povestea unui cuplu aflat în impas. Viaţa celor doi, dominată de frica lui Antonov (Tony) de cutremure şi de cea a lui Kitty de a fi înşelată, ia o întorsătură radicală odată cu apariţia unui personaj demult dispărut din viaţa soţului - tatăl, Edi.
Laurenţiu Bănescu, Maria Obretin şi Teodor Corban deţin rolurile principale, iar din distribuţie mai fac parte Maria Simona Arsu, Gelu Colceag şi Adrian Văncică. Imaginea este semnată de Vivi Drăgan Vasile.
Prezentăm integral interviul acordat de regizorul Nae Caranfil agenţiei News.ro.
Ce părere aveţi despre succesul musicalului ”La La Land” la Globurile de Aur? Aţi afirmat că ”6,9 pe scara Richter” nu este un musical pe de-a-ntregul, dar există vreo şansă ca publicul să înceapă să se îndrepte şi spre acest gen de filme?
Nae Caranfil: Am auzit că “La La Land” a ras mai toate Globurile. Nu m-am uitat la gală. În ”6,9” avem de-a face cu o comedie realistă, care, la un moment dat, “deraiază” într-un musical. Din păcate, sentimentul meu este că în România nu există o deschidere reală pentru acest gen cinematografic din motive pe care nu le pot aprofunda. Sigur că, din când în când, o dată la zece ani, Hollywood-ul încearcă revitalizarea acestui gen, cu mai mult sau mai puţin succes. Îmi amintesc că, în 2003, ”Chicago” umflase toate Oscarurile în anul respectiv. Dar nu există continuitate în abordarea genului musical; din când în când, există nişte one-hit-wonder-uri care reamintesc spectatorilor de momentele de glorie ale acestuia. Publicul de la noi nu are apetenţă pentru musical.
Filmul ”6,9 pe scara Richter” combină trei lucruri, spuneaţi - cutremurul, depresia, musicalul.
Nae Caranfil: Vorbesc aici despre depresia ca boală. Mai există nişte teme pe care le răsfoiesc în acest film - criza de cuplu şi faptul că nu reuşim, în general, noi, oamenii, să ne împăcăm cu vârsta pe care o avem. Oricare ar fi ea. Nu suntem în mare prietenie cu niciuna dintre etapele vieţii noastre cu vârsta pe care o avem la momentul respectiv. Am fost în copilărie, în adolescenţă, în tinereţe şi mai sunt şi acum un mare amator de musicaluri reuşite. Ele sunt foarte puţine. Alea reuşite sunt magice pentru mine, pentru că îţi oferă o bucurie fluidă, sentimentul că acolo e adevărata fericire, iar tot ce trăieşti tu în viaţa reală este un fel de provizorat, în aşteptarea acestor momente ideale. Această pasiune pentru cele câteva mari musicaluri din istoria cinematografiei mi-a cauzat. În liceu, mai ales, colegii mei îşi băteau joc de mine pentru această pasiune şi îmi tot explicau că este o tâmpenie să te podidească dansatul şi cântatul în viaţă, aşa, hodoronc-tronc. În ”6,9” am folosit acest lucru, problematizând convenţia musicalului în traseul personajului principal, care o contestă.
Care sunt musicalurile dumneavoastră preferate?
Nae Caranfil: Sunt din trei direcţii estetice diferite. ”Cântând în ploaie” şi ”The Bandwagon”, din epoca de glorie a MGM, anii 1950, ”Fiddler on the roof” din zona adaptărilor marilor spectacole de pe Broadway, şi un musical de autor: ”All that jazz”. Mai sunt şi altele, dar să zicem că astea ar fi capete de pod, în ce mă priveşte.
Cum aţi ajuns să faceţi combinaţia celor trei elemente în film?
Nae Caranfil: Ajung la o poveste tot încercând. Cred că în cazul lui “6,9”, în 2010, când am început să scriu scenariul respectiv, începuse să se vehiculeze pe mai toate canalele media “ştirea” despre sfârşitul lumii, anunţat pentru 2012. Pe undeva, am pornit de aici, de la ideea unei comedii cu accente apocaliptice, gândindu-mă că filmul va fi gata în 2012, la data fatidică de 21 decembrie, şi va putea profita de sfârşitul lumii pentru a aduce o omenire deja moartă în sălile de cinema. Între timp, după ce am terminat de scris scenariul, s-a întâmplat să poată fi produs ”Closer to the Moon”. Atunci am pus ”6,9” la sertar, am făcut ”Closer to the Moon” şi, după ce l-am terminat, am redeschis sertarul.
Cât aţi lucrat la scenariu?
Nae Caranfil: Cam o lună a fost faza de pregătire a scrierii scenariului şi două luni, scrierea propriu-zisă. După ”Closer to the Moon” l-am mai ”luat la pilă” un pic.
Aţi fost nevoit să scoateţi vreo scenă?
Nae Caranfil: Nu. Am scos, la un moment dat, câteva scene, pentru că am dorit eu să fac lucrul ăsta. Scenariul risca să devină puţin stufos. Dar nu am fost supus niciunei presiuni din partea producătorilor.
Vorbeaţi la proiecţia de la Les Films de Cannes à Bucarest despre cutremurele personale şi cum dau ele un impuls fiecăruia, un nou început. Cum a fost în cazul dumneavoastră?
Nae Caranfil: În viaţa fiecăruia sunt mai multe momente de impas, de cotitură şi din care, odată ieşiţi, avem sentimentul că am învăţat ceva şi că viaţa va avea alte culori. A fost, de exemplu, momentul în care am încercat să debutez şi am fost practic carotat de regizorii consacraţi ai vremii, deveniţi peste noapte producători. Am simţit că viitorul meu ”sună ocupat”, ca să spun aşa, şi am tăiat-o spre Franţa. Ajuns acolo, cu o nouă energie şi cu dezamăgirea cruntă a acestei post-revoluţii în cinematografie, am început să caut alte moduri de a obţine finanţarea acestui film de debut, şi într-un final am reuşit să o obţin. M-am întors în România şi am realizat filmul în condiţii pe care nu le-aş fi putut avea dacă s-ar fi făcut cu bani româneşti.
Vorbim despre ”È pericoloso sporgersi”.
Nae Caranfil: Da.
De atunci încoace, cum vedeţi tot ce s-a întâmplat în cinematografia românească?
Nae Caranfil: Au fost zece ani de secetă cumplită, din 1990 până în 2000. După care a avut loc acest miracol al noului cinema românesc, cu tot ceea ce înseamnă el, cu această nouă aşezare a României pe harta cinematografică şi cu lucruri care... îmi şi displac unele. Nu pot să aplaud chiar tot dar, una peste alta, se întâmplă lucruri bune în filmul românesc. Surprinzător este faptul că acest “galop” al noului val continuă. Nu are o viaţă scurtă, cum a avut filmul iranian sau noul cinematograf argentinian din anii 1980. De 15 ani, se merge - eu nu mă includ în povestea asta -, într-un ritm destul de constant şi cu succese care vin şi confirmă succesele anterioare.
În ”6,9 pe scara Richter” aţi folosit actori care joacă şi teatru, iar teatrul este prezent şi în film. Care este legătura pe care o aveţi dumneavoastră cu scena?
Nae Caranfil: Teodor Corban este şi un simbol al filmului contemporan, de la ”A fost sau n-a fost”, de când l-a descoperit Corneliu Porumboiu. Maria Obretin, la rândul ei, a fost protagonista unui serial, care continuă astăzi cu sezonul 2, mă refer la ”Umbre”. Relaţia mea cu teatrul este de dragoste-ură. La începutul carierei mele, după ce am absolvit facultatea, am făcut regie de teatru. Am pus un număr de spectacole în scenă. Iar handicapul meu legat de aceste puneri în scenă, pe care mi l-am explicat mai târziu, se referă la faptul că un regizor de teatru trebuie să ştie foarte bine să “blocheze” interpretările într-o cheie constantă, astfel încât spectacolul să nu se altereze după a cincea, a zecea, a douăzecea reprezentaţie. Eu constatam cu disperare aproape că, după 4 -5 reprezentaţii, spectacolul pe care îl semnam nu mai era acelaşi şi îmi venea să-mi scot numele de pe afiş. Asta se datora unui tip de creativitate care îmi este propriu şi care este specific cinematografiei şi nu teatrului. Mie îmi convine ca lucrurile să ţâşnească, să se întâmple într-un moment unic, să fie tipărite o dată pentru totdeauna şi să nu trebuiască să ţin la foc mic aceleaşi tigăi.
Când aţi renunţat la regia de teatru?
Nae Caranfil: Când am plecat din România. În 1988 am avut şansa să pot pleca din ţară. Îmi era destul de clar că nu voi mai reveni şi, odată aterizat pe alte meleaguri, am încercat să îmi creez un traseu în lumea filmului din Vest. Ceea ce am şi reuşit la un moment dat, până când a venit Revoluţia şi - mânat de curiozitate şi neastâmpăr - am decis să mă întorc în România. După un an de “democaţie originală” am plecat din nou şi, uite aşa, am devenit un navetist internaţional. Ca să închei cu teatrul, mă enervează fundamental în peisajul teatral românesc, faptul că publicul se ridică mecanic, la sfârşitul oricărei reprezentaţii, să aplaude ca la congresul partidului. Asta îmi pare un provincialism de Coana Chiriţa care îmi distruge orice plăcere de a mai aplauda finalul unui spectacol, oricât de reuşit ar fi el.
Revenind la film. Actori ca Marius Florea Vizante şi Mircea Diaconu au jucat în mai mult de un film semnat Nae Caranfil.
Nae Caranfil: Nu avem chiar atât de mulţi actori talentaţi încât să îi sacrificăm pe cei pe care i-am folosit o dată, să uităm de ei şi să îi băgăm în debara. Îmi place, când am posibilitatea, să lucrez cu un actor pe care îl cunosc, în care am încredere, căruia să îi propun o culoare nouă, o poziţionare diferită faţă de propriile înşurubări într-un stil, dar nu fac din lucrul ăsta un obicei... din păcate. Pentru că mi-ar plăcea să pot face aşa ceva - să am o echipă constantă de actori si colaboratori cu care să lucrez permanent. Lucrul ăsta nu prea ar putea fi fezabil, pentru că oamenii se aruncă în diverse proiecte. Nu toţi sunt disponibili în orice moment. De exemplu, la ”6,9” mi-am dorit foarte mult să lucrez cu scenograful cu care am lucrat la ”Closer to the Moon” - Cristian Niculescu, dar nu s-a putut, pentru că era angajat în altă producţie, şi am lucrat cu o debutantă, fostă studentă a lui, pe care el însusi mi-a recomandat-o şi cu care am colaborat foarte bine - Andreea Popa.
Şi în ceea ce îi priveşte pe actori?
Nae Caranfil: Pe Maria nu o cunoşteam. O cunoştea regizoarea Andreea Vulpe, cu care am colaborat la casting, şi ea mi-a propus o listă de nume pentru fiecare rol. Văzând-o pe Maria la probe, am fost convins că am găsit-o pe Kitty din povestea mea. Am fost absolut fericit la filmul acesta să pun publicului pe tavă trei debuturi – Laurenţiu Bănescu, Simona Arsu şi Miruna Bilei – şi în cazul fiecăruia cred că vor fi multe lucruri de spus şi comentat. Laurenţiu este o descoperire cu totul neaşteptată, el nefiind absolvent de actorie. Este polivalent şi e o plăcere şi o bucurie să lucrez cu el. Mi se pare esenţial ca, din când în când, să aduci pe piaţă feţe noi. Există şi acest pericol – am observat la unii dintre colegii mei: dacă te înconjori cu aceiaşi oameni în distribuţie, începi să faci aceleaşi filme. Uneori ăsta e un pericol şi trebuie să fii foarte atent în momentul în care re-apelezi la un actor - să îi ceri şi altceva decât e obişnuit să facă. Mult mai interesant mi se pare (mai ales când vorbim de o breaslă atât de năpăstuită cum e cea a actorilor în România), să dai şansa unor (încă) necunoscuţi să scoată capul la lumină, pentru că în lumea lor se creează sentimentul că numai cei care au reuşit deja şi şi-au făcut deja un nume au sanse si în viitor, pe când ei, cei aflaţi la început de drum, sunt lipsiţi de orice fel de oportunitate. Ei trăiesc într-o lume în care teatrele nu scot posturi la concurs, în care teatrul independent e practic teatru de samizdat, în care tu actor pui bani de la tine ca să poţi da câteva reprezentaţii, după care nu mai ai spaţiu unde să joci. Este o muncă uriaşă pentru a face teatru independent, iar satisfacţiile sunt minuscule. Vin să te vadă prieteni, familiile şi cam atât, iar la sfârşit rămâi cu gustul amar al unei perioade de creaţie care nu a dat rod. Iar în cinema se fac atât de puţine filme încât...
Totuşi, a crescut numărul lor.
Nae Caranfil: Asta e adevărat. De câţiva ani. Dar a crescut şi numărul absolvenţilor de actorie din ţară. Nu mai e ca pe vremuri. Când eram eu student, fiecare an universitar arunca pe piaţă 36 de actori în toată ţara. Acum sunt vreo 3.600.
Vorbeaţi despre începuturile proiectului şi ştiu că aţi primit o finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei pentru el, aţi mai depus de atunci vreun alt proiect?
Nae Caranfil: Doar la categoria prime de dezvoltare am depus un subiect, un sinopsis, care a câştigat, dar încă nu e gata.
Cristian Mungiu este producător al filmului ”6,9”. Ştiu că aveţi o relaţie veche. Cum aţi descrie-o?
Nae Caranfil: Ca să fac o glumă – am fost cu mai mulţi ani în urmă preşedintele juriului la CineMaiubit, iar Cristian, la momentul respectiv (1997, n.r.), avea un film în competiţie şi m-am luptat să-i revină lui premiul, pentru că mi s-a părut că îl merită şi, evident, că îmi este dator vândut şi nu putea să mă refuze să producă acest film.
El militează pentru Legea cinematografiei şi schimbarea situaţiei sălilor de cinema din ţară. Dumneavoastră cum vă poziţionaţi în această privinţă?
Nae Caranfil: Da. Am văzut că există, în sfârşit, nişte modificări aduse Legii cinematografiei, care vor dezvolta la rândul lor un alt regulament de dezvoltare a concursului CNC. Nu sunt foarte familiarizat cu toate detaliile. Nu ştiu dacă ştiu tot sau dacă ştiu bine ce ştiu. Aştept, mai degrabă, de pe margine să văd ce se va întâmpla. Ce cred este că sistemul de punctaj instaurat la începutul anilor 2000, în care punctajul producătorului se cumulează cu cel al regizorului şi al scenariului şi împreună dau o medie, e depăşit. Ar trebui pusă altfel problema. Nu ştiu cum, la ora asta, dar nu mi se pare că acest tip de calcul aritmetic duce la rezultate bune. Mă bucur, totuşi, că ultimul concurs CNC, dacă nu mă înşel, e şi primul la care nu s-au înregistrat scandaluri post rezultate. Am avut sentimentul că e un pas înainte – dacă se poate ajunge la un concurs necontestat, e bine, e un semn bun.
Pentru 2017, ce preconizaţi, din punct de vedere cinematografic?
Nae Caranfil: Sper ca anul să înceapă foarte bine. Prietenii ştiu de ce... Ştiu că sunt câteva filme pe care le aştept cu mare curiozitate. Despre unele ştiu câteva ceva. Sunt curios să văd filmul lui Daniel Sandu ”Serafimii”, pentru că i-am citit scenariul, la vremea când era încă ”în şantier”, şi mi s-a părut extrem de interesant. Nu vreau nici să vând pielea ursului din pădure, dar s-ar putea să fie un an – poate nu la fel de bun ca 2016, care a fost de excepţie – dar s-ar putea să fie pe aproape. Şi, oricum, nu sunt în postura în care să pot analiza recolta anuală. Pentru că eu sunt un lup solitar. Îmi fac propriile filme, nu mă interesează foarte mult în ce tip de competiţie intru cu alţi colegi. Îmi văd de drumul meu. Mă interesează, ca pe oricare dintre colegii mei - suntem toţi egoişti -, filmul meu în primul rând.
Până la urmă, investiţi atât în proiect...
Nae Caranfil: Evident. Nici nu ai cum. Este o asemenea investiţie de energie şi de timp şi nervi, încât îţi ocroteşti copilul şi speri să nu mănânce bătaie la şcoală.
Cochetaţi acum cu vreo idee pentru un posibil viitor film?
Nae Caranfil: O să glumesc acum iar. O să spun că mă interesează să fac un film care să se petreacă într-un Ev Mediu îndepărtat, cu vrăjitori, prinţese şi iobagi, care să se cheme ”Înainte de Facebook”.
Şi la ce să ne aşteptăm în realitate?
Nae Caranfil: Nu ştiu ce va fi. Trebuie să recunosc că acum încerc să îmi adun ideile şi să văd care dintre aceste puţine idei ar putea să genereze şi să merite statutul de film de lung metraj.
Veţi merge cu ”6,9” la festivaluri?
Nae Caranfil: Nu avem încă ceva ferm. Aş spune că eu fac filme care conţin muzică, iar festivalurile vor să selecteze filme fără muzică. Glumesc, dar adevărul e că nu fac filme pentru festivaluri. Nu că aş fi gândit vreodată o “strategie anti-festival”. Cu fiecare film am tatonat piaţa şi evident că atunci când unul a trezit interesul unui festival important, cum a fost cazul ”Restul e tăcere” la Locarno, nu am snobat în niciun fel prezenţa acolo, dimpotrivă, am fost încântat de invitaţie. Dar există în ziua de astăzi o polarizare extrem de toxică, aş spune, între filmul de autor şi cel de public. Filmul de autor aproape că nu mai are autor. Are nişte canoane în care trebuie să se înscrie, pentru a putea fi considerat film de autor. Este un paradox. Sau hai să nu îi spun film de autor, film de festival.
Un fel de nu vrem uniforme în şcoală, dar toţi purtăm blugi rupţi.
Nae Caranfil: Cam aşa. Cu blugii rupţi în genunchi. Aceeaşi aparent nonuniformă, are o estetică foarte asemănătoare de multe ori. Nu vreau să generalizez. Mi se întâmplă să îmi dau seama că, deşi am urmărit la momentul respectiv derularea festivalului de la Cannes sau Berlin, nu mai ţin minte cine a luat Palme d’Or anul trecut sau Ursul de Aur acum nu ştiu cât. Şi asta pentru că majoritatea acestor filme sunt, chiar şi atunci când sunt foarte vizibile - pentru că, desigur, un premiu important îţi dă expunere -, nu stăruie în memoria oamenilor care merg să îl vadă. Pe de altă parte, filmele de public, ceea ce numim generic film comercial, sunt din ce în ce mai decerebrate. Ne vin din aceeaşi albie a Hollywood-ului, în care nu se mai creează decât produs de serie, nu se mai creează filmul-prototip. Ceea ce dă forţă unei cinematografii este capacitatea de a lansa prototipuri. Dacă lansăm produse de serie, asta este. Se fac filme care nu mai au nicio legătură cu arta sau cu experienţa emoţională, ci cu jocuri video şi cu experienţe senzoriale oarecum de bâlci. Sigur, supertehnologizat. Aşa că din această polarizare – film de festival versus film de public – mi se pare că nu se pot naşte decât copii frustraţi. Iar ultimele două decenii, din păcate, cred eu, au accentuat acest radicalism. Probabil că având şi o legătură cu geopolitica, strategie de poziţionare culturală: Europa versus Statele Unite, alianţele cu alte continente, şi alte lucruri pe care le pot intui, dar care îmi şi scapă.
Şi animaţiile au avut de suferit.
Nae Caranfil: Da, s-au standardizat. Este trist ce se întâmplă peste Atlantic, după părerea mea, dar, ca întotdeauna, Statele Unite sunt o naţiune mare care are resurse să se reinventeze.
De la ei a pornit si musicalul.
Nae Caranfil: Sigur, şi tot de la ei porneşte acum - nu numai, dar în special de la ei - un fenomen spectaculos: serialul TV. Care este cu mile marine, calitativ, înaintea filmelor care se fac pentru marele ecran. Mă uit siderat la infuzia de calitate din aceste seriale - de talent, de bani, de inteligenţă. Staruri de primă mărime se implică, pentru că li se oferă o libertate de creaţie pe care astăzi nu o mai pot găsi la marile studiouri.
Ce seriale urmăriţi?
Nae Caranfil: M-am oprit un pic, pentru că dau dependenţă. Am văzut ”Breaking Bad”, ”Homeland”, ”True Detectives”, ”Fargo”. Aştept să văd ”The Young Pope”. Am auzit că ”Versailles” ar fi foarte bun. Avem de-a face cu un alt tip de receptare. Eşti ca în faţa unei cărţi. Ai libertatea de a o consuma fără oprire sau te poţi opri şi revedea scene. Este o relaţie pe care lung-metrajul clasic nu ţi-o dă. Acolo ştii că spectacolul începe la o anumită oră şi stai în sală până la final. Sigur că poţi vedea filme şi acasă, pe DVD sau descărcându-le de pe net, dar la seriale este mai interesant, seamănă cu fenomenul romanului foileton al secolului XIX. Ai în faţă un uriaş material narativ, care îţi stă la dispoziţie şi cu care poţi să te joci cum vrei.
Aţi fi tentat să faceţi un serial?
Nae Caranfil: Poate că da, dar nu ştiu în ce măsură aş putea să îl duc în spate, pentru că e o muncă sisifică. Probabil că în cele mai multe dintre cazuri este făcută în colectiv. Eu nu sunt un personaj foarte uşor de colectivizat, ca să spun aşa. Nu ştiu cât de bun colaborator aş fi într-un proces de scriere al unor cărămizi de scenariu atât de groase. Prefer să stau singur şi să mă pun de acord cu mine însumi.
Legat de cinematografii, aveţi şi o preferinţă? Să spunem cea nordică, franceză ori sudamericană.
Nae Caranfil: Încerc să iubesc filme, nu cinematografii, pentru că în momentul în care devii partizanul unei mişcări artistice, culturale, eşti tentat să îmbrăţişezi orice actant, să fii neselectiv şi te pui într-o situaţie de groupie. Încerc să nu fac asta, iar dacă mă suprind făcând-o din când în când, mă rog, nu mă sperii foarte tare, dar nici nu mă laud. Mi s-a mai întâmplat. Pe vremuri, mă ataşasem de cinematograful italian al anilor '60 - '70, epoca ce a urmat imediat după consumarea neo-realismului. Multe dintre filmele post neo-realiste italieneşti descoperiseră un tip de bucurie a vieţii, o vitalitate contagioasă care, din păcate, cu timpul s-a pierdut.
Din categoria lucrurilor personale, care este prima amintire pe care o aveţi legată de film?
Nae Caranfil: Cred că ”Winnetou”. Sigur, văzusem filme şi înainte de ”Winnetou”, dar nu mi le amintesc foarte clar. Avea trei serii şi, în ultima, omul nostru murea, iar Old Shatterhand îl înmormânta după ritul Apache şi revedea în minte momentele cruciale ale prieteniei lui cu Winnetou. Eu eram atât de nedispus să accept moartea lui Winnetou încât am interpretat acest final exact invers. Winnetou a scăpat cu viaţă şi se reface frate de cruce cu Old Shatterhand şi se gândesc amândoi ce s-ar fi întâmplat dacă, Doamne fereşte, ar fi murit. O amintire – poate chiar anterioară lui ”Winnetou” – o reprezintă filmele western spaghetti, dar nu cele cu Clint Eastwood, regizate de Sergio Leone, ci unele mai de, să spunem, categoria a doua, cu Giuliano Gemma. Erau vorbite chiar în italiană, deşi se petreceau în Vestul sălbatic, iar Gema era un semi-star al acelei epoci. Evident, el juca eroul pozitiv. Cam în perioada aia, tatăl meu m-a întrebat ce vreau să fiu când voi fi mare şi eu i-am răspuns că vreau să fiu Giuliano Gemma. M-a întrebat de ce şi am început să-i perorez: pentru că este cel mai tare, cel mai rapid, cel mai pistolar, că apără năpăstuiţii sorţii... Tata mi-a dezvăluit că există cineva, nevăzut în aceste filme, care poate să facă cârpă de praf din Giuliano Gemma la orice oră vrea el. Cum adică?, am întrebat eu. Şi mi-a răspuns: există un personaj, se numeşte regizor, care îşi permite să-i spună lui Giuliano Gemma ce să facă, cum să facă, când să scoată pistolul, când să vorbească şi când să tacă. Atunci mi-am spus: ăsta vreau să fiu eu. Ani mai târziu, când în 1997 m-am dus în Italia să fac ”Dolce far niente”, primul meu film în regim de coproducţie internaţională importantă, l-aş fi vrut pe Giancarlo Giannini, un actor cu o cotă imensă, în rolul unui bătrân conte napoletan. Producătorii făceau toate eforturile, dar nefiind siguri de şansele pe care le aveau pentru a-i obţine colaborarea, m-au rugat să mă gândesc la un plan B. Cine altcineva ar mai putea să joace rolul? Am răsfoit nişte cataloage cu actori şi am dat de Giuliano Gemma. Mi-am adus aminte de copilărie şi am anunţat: am putea să încercăm cu domnul Gemma. Toată lumea fericită, pentru că era foarte abordabil. I-am telefonat, a citit scenariul şi ne-am întâlnit. Ne-am aşezat la o masă într-un restaurant italian, la prânz, şi mă uitam cu o imensă tristeţe la acest domn în vârstă, care era de o delicateţe, deschidere, poliţeţe şi de o, aş zice, aristocraţie autentică, dar care nu putea să joace un aristocrat de secol 19.
De ce?
Nae Caranfil: Pentru că avea o dantură de anii 1970 pusă şi se vedea că e pusă, avea nişte mâini care erau ca ale unui ţăran care lucrează pământul şi îmi devenea tot mai limpede faptul că nu îl voi putea lua în rolul unui conte care fumează trabuc. La sfârşitul discuţiei noastre, în care i-am povestit cât de influent a fost el în alegerea carierei mele de regizor, mi-a spus: Signore Caranfil, am o vârstă şi am făcut multe filme şi, aşa, după flerul meu, cred că nu o să mă vreţi în acest rol, dar, dacă cumva mă înşel, să ştiţi că va fi o mare bucurie şi voi veni cu toată deschiderea.
A fost greu să nu îl alegeţi?
Nae Caranfil: Este un tip de cruzime cu care noi, cineaştii, trebuie să ne împăcăm, pentru că nu prea ai timp să explici fiecărui actor în parte de ce nu e el alesul. Nu ai nici timpul nici energia necesare să îi dai argumente cu care el să poată fi de acord. Atunci, de multe ori, lucrurile trec aşa… Sigur că există actori care vor rămâne cu un gust amar, că poate i-am chemat la probe şi pe urmă n-au luat rolul şi nici până în ziua de astăzi nu le-a spus nimeni de ce, ce au “greşit”. Nu trebuie să “greşeşti” ca să nu iei un rol. E suficient să nu te întâlneşti, pur şi simplu, cu imaginea din capul regizorului. Păstrez probe excelente date de actori pe care, în final, nu i-am ales.
În cazul acesta era idolul copilăriei, eraţi foarte aproape.
Nae Caranfil: Reuşisem să ajung să fac ceea ce îmi propusesem în viaţă. Să fac cârpă de praf din Giuliano Gemma. Reuşisem să fac lucrul ăsta şi nu mai aveam nicio bucurie. Să îţi construieşti o viaţă ca să faci cârpă de praf din Giuliano Gemma şi să faci cârpă de praf din Giuliano Gemma şi să n-ai nicio bucurie la chestia asta, dimpotrivă, să te compleşească tristeţea, este o experienţă.
A fost acesta cel mai ironic, să-i spunem, moment din cariera dumneavoastră?
Nae Caranfil: Unul dintre ele. Este o poveste în trei episoade. E aproape un film reuşit - relaţia puştiului Nae Caranfil cu Giuliano Gemma până la momentul întâlnirii.
Ce cărţi citiţi?
Nae Caranfil: Ce-mi pică în mână. Nu am o strategie ca cititor. Acum termin o carte după care s-a făcut un film, pe care l-am văzut - ”Look who’s back”. Filmul - foarte slab, cartea - bună. Este o carte umoristică despre Hitler care se trezeşte în ziua de azi şi încearcă să refacă Germania lui, să construiască un al patrulea Reich.
Legat de ce se întâmplă, din punct de vedere politic, în Europa, cum credeţi că influenţează cultura continentului?
Nae Caranfil: Mi-e foarte teamă. Mă uit în jur şi văd cum anumite configuraţii ale trecutului tind să se repete. Am sentimentul că teoria cu “sfârşitul istoriei”, care ne-a fost oferită după 1989, este o frumoasă iluzie. Se întâmplă lucruri care mi se par rău prevestitoare. Natura umană nu învaţă din experienţă. Întotdeauna va fi o nouă generaţie, cu sânge tânăr, care să fie tentată să imagineze războiul ca pe ceva atractiv, să îşi construiască imagini rudimentare despre eroism induse prin jocuri video, prin violenţa perpetuată de canalele media, şi să-şi creeze un model mental extrem de periculos: iluzia unui sens al vieţii la care ajungi prin diverse forme de agresivitate şi înfruntare directă. Vor pleca mărşăluind şi cântând spre un “viitor mirific” ce se va transforma invariabil în oroare! După deziluzii crunte, vor da naştere unei noi generaţii pe care o vor învăţa să evite aceste greşeli, iar acea generaţie care va trăi pe timp de pace va creşte o nouă generaţie care, din plictiseală şi derută, îşi va dori ceva mai incitant. Este un traseu ciclic.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
