Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom, realizatorii documentarului „Totul nu va fi bine”, care subliniază impactul accidentului nuclear de la Cernobîl asupra unei generaţii, vorbesc într-un interviu acordat News.ro despre dezastrul care i-a apropiat, despre călătoria de 5 ani care a reprezentat-o conturarea acestui film, un prim lungmetraj pentru amândoi, despre oamenii pe care i-au întâlnit în Ucraina şi Belarus şi poveştile lor de viaţă, care le-au insuflat optimism.
„Am pornit cu o întrebare la care voiam răspuns şi am concluzionat că ceea ce contează este cum trăieşti”, spune Pîrvu.
Documentarul „Totul nu va fi bine”, un road-movie în care un regizor pe jumătate nevăzător încearcă să descopere efectele dezastrului nuclear de la Cernobîl asupra sa, va fi lansat în cinematografele în aer liber pe 7 august 2020, fiind distribuit de microFilm.
Premiera mondială va avea loc la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, pe 3 august.
Primăvara anului 1986 şi un mesaj pe Couchsurfing
Mama lui Adrian Pîrvu a trecut graniţa spre URSS pe 25 aprilie 1986. Era atunci însărcinată în 6 luni. A doua zi a avut loc accidentul nuclear. Este convinsă că glaucomul şi orbirea parţială ale lui Adrian au fost cauzate de asta.
Până să împlinească vârsta de 30 de ani, Adrian Pîrvu a vrut să găsească răspunsuri legat de cum a afectat accidentul nuclear de la Cernobîl vieţile oamenilor. Şi a vrut îndrumare prin Ucraina. A publicat un mesaj pe Couchsurfing, cerând sprijinul utilizatorilor din Kiev în căutarea sa. I-a răspuns Helena Maksyom.
„Salut, sunt Adrian. M-am născut în 1986. Vreau să fac un film despre oameni născuţi în preajma acelui an care au legătură cu Cernobîl. Mă poate ajuta cineva cu o cazare şi nişte sfaturi?”, a fost mesajul publicat de el.
Helena Maksyom lucra şi a văzut mesajul. „Din motive necunoscute mie, am văzut că este un mesaj trimis direct, personal. Evident, ştiam despre Cernobîl. Am crescut aici, cu toate consecinţele. Am vrut să ajut, dar pentru că am văzut că mi-a scris mie, ca şi când îmi cerea mie ajutorul. Şi am spus: «Desigur, vino!»”.
S-au întâlnit, au devenit prieteni, apoi mai mult decât prieteni. „Adi este foarte deschis, curios şi eu sunt la fel şi am început să schimbăm informaţii, dar eram doar prieteni. Însă, uneori, lucruri neaşteptate se întâmplă, şi ni s-au întâmplat şi nouă. A fost multă dramă, dar am învăţat să ne înţelegem”, spune ea.
„Am crescut împreună, cumva. Suntem personalităţi diferite. Helena este foarte organizată, are nevoie de un plan, are un obiectiv, stabileşte nişte termene, calităţi excelente pentru un cineast. Apoi am venit eu, regizorul care nu avea aceste calităţi. Ea m-a învăţat că, dacă vreau să termin filmul ăsta, trebuie să am aceste calităţi. Şi am reuşit să încheiem filmul”.
Relaţia lor durează de cinci ani, cu suişuri şi coborâşuri, departe - în prezent - unul de altul, din cauza pandemiei, dar aproape prin intermediul reţelelor şi al muncii pe care continuă să o facă.
Pregătesc deja un proiect, după ce „Totul nu va fi bine” a fost finalizat în izolare, cu ajutorul lui Alexandru şi al Adei Solomon.
Adrian Pîrvu este absolvent de regie, însă nu făcuse niciun film până la acest documentar. A terminat facultatea şi a decis să plece din ţară – în China, să predea limba engleză. Helena Maksyom a absolvit Universitatea de Aviaţie din Kiev şi are un master în Ecologie şi protecţia mediului înconjurător. A lucrat ca jurnalist, traducător, iar acum se concentrează pe cinema. A învăţat să filmeze, iar în câteva luni, să facă montaj. „Totul nu va fi bine” reprezintă şi pentru ea debutul în lungmetraj.
În călătoriile lor prin Ucraina şi Belarus, au întâlnit mulţi oameni cu diverse probleme de sănătate, iar poveştile lor i-au făcut pe cei doi să fie „ceva mai optimişti” faţă de viitor.
„Este o perioadă dificilă, evident, pentru noi, dar ne-am obişnuit să stăm separat. Adi este în România, eu, în Ucraina, şi petrecem mare parte din timp online, vorbim dimineaţa şi seara. Schimbăm informaţii despre situaţia din ţara mea, Adi îmi spune despre ce se întâmplă în România şi încercăm să începem câteva proiecte împreună, să învăţăm ceva împreună, să nu ne mai fim trişti din cauza situaţiei, pentru că e clar că e trist pentru toată lumea şi nimeni nu înţelege exact ce se întâmplă”.
În izolarea care a prelungit separarea lor a fost finalizat filmul prin Zoom. „Monteurul cu care am lucrat este în Croaţia şi el nu a lucrat vreodată prin Zoom, aşa că toţi ne-am adaptat la un nou tip de muncă”, explică el. „Iar acum trebuie să ne obişnuim cu faptul că filmul nu va fi văzut de la fel de mulţi oameni pe cat ar fi fost posibil, pentru că cinematografele sunt închise, iar multe festivaluri nu au loc. Cel puţin pentru noi, realizatorii de film, este o altă paradigmă”.
Au început deja câteva proiecte. Unul dintre ele, „departe de a fi finalizat”, are în prim-plan oameni din SUA şi Rusia care îşi povestesc experienţele şi trăirile din această perioadă.
„Ca să fiu sinceră, la început eram speriată de ce se întâmplă şi urmăream mereu cifrele, discutam cu prietenii, îi întrebam cum se simt, încercam să ies cât mai puţin, să mă protejez. Şi acum fac asta, dar la început era înfricoşător”.
Au început să intervieveze mai mulţi oameni şi, pe măsură ce informaţiile s-au adunat, au descoperit un alt subiect interesant. „Am decis că am putea merge în Rusia să facem un film despre o tânără, care are vreo 23 de ani şi vrea să adopte doi copii – care sunt cu 6 ani mai tineri decât ea – şi are o perspectivă foarte interesantă asupra vieţii. Este o bună povestitoare, are farmec şi chiar vrea să facă ceva bun. Iniţial, voia să facă un centru, dar e complicat, pentru că nu are sprijin”, mai povesteşte ea.
„A început ca un proiect despre pandemie, dar curând am realizat că nimeni nu va vrea să vadă un film făcut pe Zoom şi am decis să vedem ce este interesant aici. Ceea ce se întâmplă de obicei în cazul documentarelor”, subliniază Adrian Pîrvu. „Asta s-a întâmplat şi cu filmul nostru. Porneşti cu ideea că vei face ceva şi, în câţiva ani, pe măsură ce explorezi, devine altceva. Şi cred că asta este ceva bun, pentru că mereu există ceva mai profund decât prima idee. Când am început, urma să fie un film despre Cernobîl, apoi a devenit altceva”.
Nevoia de schimbare
„Totul nu va fi bine” este un jurnal, o poveste pe alocuri romantică ce vorbeşte şi despre dezastrul nuclear, dar pune accent pe viaţă şi motivaţie.
Când a plecat, nu ştia ce vrea să facă cu viaţa lui: „Aveam nevoie de o schimbare. Eram genul de om care, de fiecare dată când era nesigur de stadiul vieţii lui, trebuia să fugă undeva. După ce am terminat şcoala de film, am simţit că nu sunt pregătit să fac film şi am fugit în China să predau engleza. A fost o experienţă, apoi am revenit în Bucureşti, am avut câteva slujbe, după care am realizat iar că nu îmi trăiesc viaţa. Aşa că am plecat în Ucraina să fac filmul”.
A pornit cu întrebarea: „Este glaucomul meu legat de Cernobîl?”. În plus, a dorit să întâlnească oameni care au legătură cu accidentul nuclear pentru a vrut să vadă „cum şi-au găsit ei locul în viaţă după vârsta de 30 de ani şi de ce este dificil pentru mine să fac asta”.
„Curând, am realizat că întrebarea despre legătura dintre glaucom şi Cernobîl nu mai conta atât de mult. Pentru că este ceva ce deja mi s-a întâmplat. Este viaţă. Am fost suficient de norocos să cresc într-o familie iubitoare, am avut multe oportunităţi. Să dau vina pe glaucom şi pe Cernobîl, deşi am găsit dovezi de legătură, nu părea să fie atitudinea pe care ar fi trebuit să o am în viaţă. Mai important pentru mine a fost impactul pe care l-a avut asupra oamenilor de acolo”.
Poveştile celor pe care i-au întâlnit au fost de mare importanţă pentru ei, pentru că, deşi unora le este mult mai greu, „găsesc totuşi bucurii în viaţă, un mod bun de a-şi gestiona problemele”.
„Ei nu au această furie pe care eu o aveam. Am pornit cu o întrebare la care voiam răspuns şi am concluzionat că ceea ce contează este cum trăieşti”.
Helena Maksyom completează: „Răspunsurile pe care le-am primit au fost mult mai importante decât întrebarea lui Adi. Cel mai fascinant lucru a fost să întâlnim aceşti oameni, pentru că sunt personaje foarte deschise la minte, puternice, uimitoare. Nu am arătat tot despre ei, pentru că nu poţi pune tot în o oră şi 20 de minute. Avem mult mai mult material. Am întâlnit mulţi oameni pe care nu îi vom putea uita vreodată. Ţinem legătura în continuare”.
Poveştile, energia şi pasiunea pentru viaţă ale celor afectaţi de accidentul nuclear i-au impresionat pe cei doi cineaşti. „Au visuri şi, cumva, vor ei să te ajute să fii mai fericit. Te simţi într-un fel ciudat”, spune Helena Maksyom, care are o problemă medicală la coloana vertebrală.
„Eu arăt bine, dar am probleme şi dureri şi uneori mă gândesc că viaţa este nedreaptă, că nu mai suport. Uneori am gânduri foarte rele. Întâlnindu-i pe aceşti oameni... Cred că Milana m-a impresionat cel mai mult. Este mică şi e evident că are dureri, pentru că oasele ei sunt deformate, dar este atât de puternică. Cât am stat împreună, am realizat că acest copil, care are 6 ani, este ca un om de 45 de ani. Este conştientă legat de ce se întâmplă cu corpul ei şi încearcă să îşi facă planuri cum să trăiască în aşa fel încât să fie fericită. Am probleme, care nu sunt minore, dar acest copil... ar trebui să învăţ de la ea. Ea poate face faţă”.
Proiectul „Totul nu va fi bine” a fost prezentat la workshop-ul pentru dezvoltarea documentarelor din cadrul One World Romania, festival condus de Alexandru Solomon. Adrian Pîrvu a decis să încerce să vadă cum vor fi primite povestea mamei lui şi intenţia lui de a merge în Ucraina. Proiectul l-a interesat pe Alexandru Solomon, iar Ada Solomon s-a alăturat pentru producţie.
După un an şi jumătate, în 2017, au primit finanţare pentru film şi un director de imagine. Înainte de asta, Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom au filmat cu o cameră mai slabă, însă materialul a fost bun, energic.
Premiera de la TIFF este „dulce-amară”, spune el. Tot din cauza pandemiei. „Eu şi Helena am fost în această călătorie timp de cinci ani, iar acum nu vom avea experienţa de a-l vedea împreună cu publicul”.
Adrian Pîrvu compară pandemia cu dezastrul de la Cernobîl: „Sunt multe probleme în lume şi care este mai mare primeşte atenţie, iar celelalte, care încă rănesc mult oamenii, sunt ignorate sau primesc mai puţină atenţie”. Accidentul nuclear a avut loc în urmă cu 34 de ani, însă consecinţele continuă să apară, iar autorităţile încearcă să facă astfel încât să pară că totul este în regulă, mai spun ei.
„Totul nu va fi bine” este o producţie Hi Film realizată în coproducţie cu TATO FILM şi microFILM, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, al Agenţiei de Film din Ucraina, al Programului Europa Creativă - MEDIA al Uniunii Europene şi al Televiziunii Române.
Drepturile de distribuţie la nivel internaţional pentru „Totul nu va fi bine” au fost cumpărate de compania Deckert Distribution. Televiziunea Română va difuza documentarul anul viitor.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
